Părintele Evsévios Víttis – Cuvânt la Sfânta Mănăstire Grigoríou – Partea a doua

Gheronda Gheórghios: Întrebări. Dacă aveţi întrebări despre viaţa de nevoinţă pe care o ducem…

Părintele Evsévios: Nu vă ruşinaţi, întrebaţi ce vreţi. Fără nici un fel de greutate. Doar dacă nu există nici o întrebare… Între timp mă mai gândesc şi eu ce să vă mai spun…

Monahul D.: Gheronda, în încercarea noastră de a ne îndeletnici cu rugăciunea, ne vin alte gânduri – mie, cel puţin – şi care îmi spun: ,,Nu sta în picioare, o să oboseşti, rugăciunea cere multă jertfă, cum o să-ţi îndeplineşti ascultarea, mai apoi? Stai jos şi odihneşte-te”. De aceea, când nu stăm în picioare, în biserică, nu putem să ne rugăm. Auzim ceea ce se citeşte şi se cântă, dar nu avem acea ,,tensiune” ca atunci când stăm în picioare, concentraţi la slujbă. Ce aveţi să ne spuneţi despre aceste gânduri care nu-mi dau pace mie, şi, poate şi celorlalţi părinţi şi fraţi din mănăstire?

Părintele Evsévios: Da, da, şi mie îmi vin astfel de gânduri. Mie îmi vin mai mult decât celorlalţi. În acel moment, îmi spun: ,,De ce ai venit aici, creştinule? Nu pentru rugăciune ai venit? Stai locului şi roagă-te!”. De asemenea, mi-a atras atenţia un cuvânt al unui stareţ. Da, îmi amintesc bine, la un stareţ am citit aceasta. Acesta spunea despre rugăciune: ,,Eu nu îţi cer să faci multă rugăciune. Să zici Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime, Tatăl Nostru, dar rar, rar, într-o oră. Cuvânt cu cuvânt”. Dacă spun ,,Preasfântă Treime” şi celelalte, nu apuc şi, de multe ori, văd că nu sunt atent şi trebuie să zic ,,Tatăl Nostru” de trei ori ca să fiu atent. De aceea citesc foarte rar, frază cu frază. De exemplu, dacă iau ,,Împărate Ceresc” şi îl zic într-o jumătate de oră, nu îmi mai fuge mintea, şi înţeleg fiecare cuvinţel, fiindcă, în felul acesta, încep să mă rog conştient, iar lucrul acesta nu mă mai oboseşte. Mă oboseşte doar când redau mecanic anumite rugăciuni. Poate să fie lungă rugăciunea şi o spun aşa, taka-taka, repede. Câteodată, mie mi se întâmplă şi altceva. În capul meu se întâmplă următorul lucru: zic ,,Tatăl Nostru” în gând, şi, totodată aud ,,Tatăl Nostru” ca şi cum aş vorbi într-un microfon! Ciudat lucru! la fel, când psalmodiez sau spun ,,Doamne Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, aud ,,Doamne Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Aud aceasta înlăuntrul meu! Aud asta în partea stângă, nu în dreapta.

Aşadar, trebuie să încerc – să spunem că sunt la Dumnezeiasca Liturghie şi nu înţeleg, nu aud nimic din ceea ce se citeşte sau se cântă, sunt departe, în spate, pot fi diferite cauze pentru care nu aud ce se spune la strană – să spun unul câte unul cuvintele cu care mă rog, să nu zic ,,Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă” repede, ci să zic cuvânt cu cuvânt rugăciunea, după cum simt eu că e mai bine. Atunci, mintea mea nu mai ,,fuge”. Nu mai obosesc. Obosesc exact fiindcă nu simt deloc rugăciunea. Atunci, începi şi simţi o asemenea dulceaţă, încât vrei să spui rugăciunea din nou, ca să simţi acelaşi lucru ca mai înainte. Asta cred eu, şi la chilie, acolo unde ne rugăm fiecare, să zicem foarte rar ,,Doamne Iisuse Hristoase”, şi ,,Sfinte Dumnezeule”, ,,Tatăl Nostru”. Am stat şi am făcut o mică analiză a ,,Rugăciunii Domneşti”. Foarte frumos, foarte frumos! Ca şi când o spun şi o aud pentru prima dată. M-a impresionat tare mult. Din acest punct de vedere, cred că un rol foarte important îl are rugăciunea făcută conştient. Să ne rugăm, aşadar, fiind foarte atenţi la cuvintele pe care le folosim. Ne va ajuta foarte mult în viaţa noastră duhovnicească.

Desigur, de foarte multe ori, şi oboseala joacă un rol foarte important, iar acest lucru reprezintă o încercare pentru noi. Există câţiva părinţi care spun: ,,Ascultă la mine. Ai obosit? Culcă-te o oră, dar pune ceasul să sune. Trezeşte-te, apoi, şi îţi vei face canonul în linişte. Apoi, te culci la loc şi vei dormi şi te vei odihni”. Se întâmplă şi aşa ceva. Însă, imediat ce sună deşteptătorul, zici în sinea ta: ,,Nu-i nimic, mai dorm puţin…”. Nu! Imediat trebuie să sări din pat. Imediat! Asta trebuie să faci. Îmi amintesc că, odată mergeam cu nişte prieteni să facem baie. Eu nu ştiam să înot dar intram în apă. Şi era apa aşa rece! Nu stăteam pe gânduri, săream imediat. Chiar dacă era rece. Dacă stăteam, aşa, cu apa până la genunchi, oricum nu se încălzea…Aşa că săream direct în valuri. La fel şi la rugăciune. Trebuie să mă trezesc cum sună ceasul. Şi imediat va dispărea această oboseală pe care o simt, trândăvia şi celelalte. Nu scrie chiar aşa într-o rugăciune? Asta, cred, părinte. Nu ştiu dacă v-am dat răspunsul care trebuie. Am vorbit şi eu din ceea ce ştiu, din ceea ce am văzut, şi din experienţa personală…

Altceva?

Ieromonah L.: Cum putem să înţelegem că am devenit nepăsători, şi ce trebuie să facem atunci când nu mai putem rezista fizic din cauza oboselii?

Părintele Evsévios: Neputinţa trupească, fizică, este un lucru foarte obositor. Vreau să spun, părinte, că, oricât aş încerca, nu îmi refac puterile, nu reuşesc. Asta îmi amintesc, situaţiile acestea dificile, la limită, când lucram la spital de noapte, din asta mă întreţineam.

Gheronda Gheórghios: În Suedia?

Părintele Evsévios: Da, în Suedia, trei ani. Nu am avut cum să mă întreţin altfel, am plecat acolo. Ziua nu mă lăsau (grecii care emigraseră în Suedia şi locuiau acolo) să respir nici o clipă. Toată ziua mă ,,vânau” să merg cu ei, să-i ajut, pentru una, pentru alta: ,,Te rog, hai cu noi să cumpărăm nişte pânză”, sau ,,hai cu mine să cumpăr un ferăstrău”. La astfel de lucruri trebuia să îi ajut, asta aveau nevoie. Asta se întâmpla la început, fiindcă oamenii aveau nevoie de aceste lucruri, dar, mai apoi, au început să vină la mine şi pentru probleme duhovniceşti. Aşadar, garda mea era de 12 ore obligatoriu. 12 ore de nesomn, vă daţi seama? Şi noaptea! Le-am cerut să-mi reducă programul la 6 ore, dar nu au acceptat. Ajunsesem deja să nu mai pot lua pulsul bolnavului. Nu mai auzeam bine, nu mai puteam să număr. Număram pulsul: unu-doi-trei-patru….douăzeci şi cinci. Mai mult nu puteam. Ce făceam atunci? Înmulţeam 25 cu 4 ca să aflu care era pulsul bolnavului. La fel se întâmplă şi în cazul rugăciunii. Încep să zic ,,Preasfântă Treime”…o pierd. Din nou, de la capăt, ,,Preasfântă Treime”, ,,Sfinte Dumnezeule”…Nimic…Mintea mea cedează, nu poate să se concentreze. E, aici înseamnă că am ajuns la capătul puterilor, la capătul rezistenţei fizice. Foarte simplu, cred că trebuie să facem ceea ce am spus mai devreme, altfel nu se poate. Aici nu mai e vorba de nepăsare faţă de viaţa noastră duhovnicească.

Aş vrea să spun ceva acum, care interesează, în mod special pe gheronda, aici de faţă. E o întâmplare care s-a petrecut cu un ucenic de-al părintelui Símon Arvanítis. Aţi auzit cu toţii de el, duhovnic renumit şi monah îmbunătăţit. Să vedeţi, aşadar, cum lucrează diavolul, uneori. Aşadar, la mănăstirea unde se găseau, venea, în fiecare zi, foarte multă lume. Mulţime de oameni…Într-o zi, a venit şi o demonizată. Într-o dimineaţă, ucenicul lui se trezeşte şi pleacă la treburile lui. Demonizata i-a ţinut calea şi a început să-i vorbească: ,,Eu te fac de dormi când nu trebuie, eu te trezesc, eu te fac să simţi ceea ce simţi. Nu faci ceea ce trebuie, eşti trândav şi nepăsător”. Ucenicul s-a pierdut, nu a ştiut ce să mai zică. A alergat degrabă la gheronda: ,,Gheronda, ce să mă fac, uite ce îmi spune diavolul”. Gheronda a înţeles şiretlicul diavolului: ,,Ascultă aici, fiule. Diavolul spune asta de la el, spune minciuni, ca să crezi că nu faci rugăciune cum trebuie, că nu asculţi etc., ca să te ,,slăbească”, şi, în final, să nu te mai rogi deloc. Eu îţi dau ascultare să dormi o jumătate de oră mai mult faţă de cât dormi acum, să te odihneşti, şi, apoi, cu mintea limpede să-ţi faci canonul tău de rugăciune”. I-a dat binecuvântare să procedeze aşa. Dacă fac acest lucru cu binecuvântare, nu este nici un fel de problemă. De altfel, nu trebuie să iau eu hotărârea, ci gheronda îmi va spune cum să procedez. El va vedea dacă este vorba de nepăsare sau neputinţă trupească, de vreme ce merg la el cu inima deschisă. Nu mă duc la el ca să îi spun minciuni, ,,uite, gheronda, nu mai pot de oboseală, mă sfârşesc…”. Dormi, odihneşte-te, fă o încercare în privinţa asta. Cred că în acest mod trebuie abordată chestiunea aceasta. Dar, revin la ceea ce am spus mai devreme: e bine să dorm o jumătate de oră. O jumătate de oră este suficient, te poţi odihni foarte bine, am încercat şi eu acest lucru. Mai apoi, îmi fac rugăciunea, fără să mai simt nevoia să dorm, absolut deloc. Aşa văd eu lucrurile în privinţa asta…

Revin, revin şi spun: înainte de toate, trebuie să-mi deschid inima în faţa duhovnicului şi să spun toate acestea. Să spunem toate aceste amănunte. Aceste amănunte ne pot da mult de furcă. Aici [la mănăstire] nu avem alte ispite, ispite mari. Se poate să avem anumite ispite, în sfârşit, dar, încercările noastre vin tocmai de la aceste lucruri mici, din aceste amănunte. Unul dintre sfinţii noştri – cred că Sfântul Nil Ascetul – vorbeşte despre aceste ispite numindu-le ,,furnicoleu”, fiindcă ispitele, la început, sunt insesizabile, nu le dăm importanţă, dar, mai târziu devine leu şi ne sfâşie. Prin urmare, să fim atenţi la aceste lucruri mărunte, aceste mici neputinţe, slăbiciuni, şi să nu le lăsăm să devină mari, să ne luptăm cu ele. Să fim tot timpul cu mintea trează. De altfel, ne aflăm aici, la Mănăstirea Sfântului Grigorie, iar Grigorie tocmai aceasta înseamnă, ,,trezvie, veghe”. Trezvia trebuie să fie una dintre virtuţile de bază [ale noastre].

Aştept alte întrebări acum…

Mănăstirea Grigoriu

Gheronda Gheórghios: O problemă cu care ne confruntăm cu toţii în viaţa de obşte, este că, din pricina oboselii acumulată şi la slujbe, dar şi la ascultări, dar şi din pricina legăturii cu ceilalţi părinţi şi fraţi, dar şi mireni care mai vin în vizită, foarte uşor alunecăm spre vorbă nemăsurată, care, pentru suflet, este foarte periculoasă. Desigur, se poate linişti omul pentru o clipă, dar, câteodată exagerăm cu astfel de lucruri şi ne pierdem liniştea cea adevărată, aplecarea spre rugăciune, dorinţa de nevoinţă. Daţi-ne un sfat în acest sens.

Părintele Evsévios: Am avut ocazia să văd la o mănăstire, unde am ajuns cândva – mersesem să vorbesc cu stareţa – şi am văzut acolo pe maici care făceau ceva treburi pentru mănăstire, curăţau fasole, cam aşa ceva. Stăteau jos, curăţau fasole, şi, în acelaşi timp, ziceau Canonul Maicii Domnului, nu ziceau nimic altceva.

În al doilea rând, foarte mulţi Părinţi condamnă îndrăzneala aceasta despre care vorbeam mai devreme. Multa vorbire este tot o formă de îndrăzneală. Trebuie să încheiem aceste legături cu mirenii, şi, consider că, în privinţa aceasta, nu mai încape nici o altă discuţie. Să ştie şi ei că ,,vin să vadă monahi”, iar ,,monahii nu vorbesc”. Consider că trebuie să fim cu mare băgare de seamă în privinţa aceasta. Nu vorbim şi cu părinţii, şi cu ceilalţi. Dacă e nevoie, să aibă loc o discuţie, pe o anumită temă duhovnicească, fie, pe o anumită temă, despre ceva anume, dar, ce amestec au mirenii în viaţa noastră? Nu ne spun mirenii ce să facem, mănăstirea ne va spune ce să facem. În continuare, tăcere! Trebuie să luăm hotărârea de a renunţa la obişnuinţa aceasta. Nu trebuie să vorbim. Să ştie şi mirenii că ,,aceştia (monahii) nu stau la vorbă”. Acesta este un lucru foarte important: ,,Eu sunt monah, nu mă interesează de celelalte lucruri care se întâmplă în lume”, spune Sfântul Isaia Ascetul. Foarte frumos spus, foarte frumos!

Să zicem că vine cineva la noi şi vrea să deschidă o discuţie. Ce trebuie să facem? ,,Mă iertaţi, eu nu cunosc aceste lucruri”. ,,Ştiţi, episcopul a făcut…”. ,,Iertare, mă iertaţi, eu am venit aici, la mănăstire, ca să îmi ierte Dumnezeu păcatele mele. Aveţi să-mi spuneţi ceva de folos în privinţa asta?”. Aşa trebuie să procedăm! Consider că trebuie să aducem mereu discuţia – atunci când suntem într-adevăr nevoiţi să vorbim – către aspectul duhovnicesc al temei în discuţie. Niciodată discuţii de genul ,,arhiepiscopul a spus că…”. Ce spunem? ,,Vă rog foarte mult să mă iertaţi, eu sunt monah şi nu cunosc despre ceea ce vorbiţi. Nu pot vorbi despre acest subiect”. Asta trebuie să facem, fiindcă, de la arhiepiscop vom ajunge la episcop, şi de la episcop mai ştiu eu unde, şi tot aşa, şi tot aşa… ,,E, ştii, s-a întâmplat asta, cutare a spus asta, iar celălalt i-a răspuns aşa…”. Nu se poate să spună fiecare tot ce-i trece prin minte. Noi nu mai trăim pentru lumea aceasta. Să ne amintim acest lucru! Trăieşti, încă, monahule? Mort cu adevărat [pentru lume] eşti! De vreme ce ai murit pentru cele lumeşti, nu se poate să te ocupi cu astfel de lucruri. ,,Lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6,14).

Cred că trebuie să fim hotărâţi în privinţa aceasta, fiindcă există primejdia de a fi influenţaţi de duhul lumesc. Încet, încet, pe nesimţite devenim şi noi lumeşti în gândire. Poate că oamenii (mirenii) vin cu evlavie la mănăstire. Însă, să ştiţi că nu toţi vin cu evlavie. Nu cred toţi. Există acest nou curent, noua ,,modă”, a turismului religios, de aceea vin atât de mulţi să viziteze mănăstirile. Unii sunt închinători, alţii vin pentru turism. În privinţa acestui aspect, trebuie să fim foarte categorici, nu încape altă discuţie. Mirenii trebuie să ştie că au venit la mănăstire, şi la mănăstire nu vorbeşti orice şi cu oricine.

La câteva mănăstiri de maici am văzut că 2-3 dintre ele se ocupă de cei care merg să se închine. Aici, la noi, nu putem face lucrul acesta. Când vin 50, 100, ştiu şi eu, 150 de oameni, cum poţi să le faci faţă? Nu poate unul singur să stea după ei. Sunt atâtea treburi de făcut. Aşadar, soluţia rămâne cea despre care am vorbit mai sus.

 Îmi aduc aminte acum de o preoteasă care a venit la mine să se spovedească. Îmi spune: ,,Ştiţi, părinte, suntem mai multe femei care ne strângem la cafea, şi atunci încep unele să bârfească. Ce să fac?”. ,,O să faci în felul următor: după ce vă strângeţi voi toate acolo ca să beţi cafeaua, să le spui să faceţi împreună Paraclisul Maicii Domnului. Aşa să faci, şi, data viitoare nu o să mai vină nimeni”. Pentru că ele se strângeau acolo doar ca să discute, să bârfească, ce a mai auzit una, ce a mai spus cealaltă. Când le-a spus de Paraclis, nu au mai fost interesate, s-au dus doar cele care aveau dispoziţie duhovnicească, şi au făcut Paraclisul. ,,Asta să faceţi de fiecare dată. De vreme ce sunteţi şi preoteasă, nu se poate să încurajaţi astfel de lucruri, să vorbească fiecare acolo despre unul şi despre altul”.

Să spunem că cineva, care pare a fi om duhovnicesc, vine la noi – ştiu şi eu, vreun preot, de exemplu, aşa, vorbăreţ, ca mine – şi vrea să vorbim. Deci, în acea clipă trebuie să-i spunem: ,,Nu vrei să facem, aşa, o mică rugăciune, noi, amândoi?”. În acest fel, va înţelege că aici nu ne ţinem de discuţii şi analize. Fiindcă pot veni mulţi care vor să discute cu noi: ,,Auzi, ce s-a întâmplat cu Patriarhul, ce a zis – dacă a venit Patriarhul în vizită – ce părere ai despre asta, despre cealaltă?”. Ce părere să avem noi? Nu avem nici o părere. ,,Eu, fiule, am venit aici şi sunt mort pentru cele lumeşti. Încă îmi mai vorbeşti? Nu am înviat încă. Când voi învia, vom vorbi”. Cred că aşa trebuie să procedăm în asemenea situaţii.

Trebuie să luăm lucrurile în serios, monahi suntem! Altfel, înseamnă că nu am luat în serios misiunea noastră aici, iar vorbăria – camuflată de foarte multe ori sub chipul dorinţei de a socializa, chiar şi între noi, monahii – nu ajută în nici un fel.

Această tăcere a noastră are un motiv bine întemeiat. Nu tăcem ca să ne aflăm în treabă, să creadă lumea că suntem ciudaţi, că avem ceva personal cu ei. ,,Nu îi vorbesc, nu îl suport, că aşa vreau eu…”. Ştie celălalt, şi ştiu şi eu că nu trebuie să vorbesc. Sunt monah şi nu am ce vorbi cu ceilalţi. Ce făceau părinţii de demult? Când mergeau undeva, ucenicul era la cinci paşi în urma lui şi nu vorbea, nu îl lăsa gheronda să vorbească. Mergeau şi la biserică împreună, dar nu vorbeau deloc. Spuneau doar ce era de spus, 2-3 cuvinte. Ceea ce vă spun acum sunt exemple din experienţa noastră, şi pot fi folosite şi în viaţa noastră personală. Desigur, nu putem copia mecanic, nu se face chiar aşa, dar, în orice caz, cuvântul nostru să fie precum ,,sarea cea bună” (Coloseni 4,6), după cum spune Sfântul Apostol Pavel, cuvânt duhovnicesc, inspirat de Duhul Lui Dumnezeu, inspirat din ceea ce am citit. ,,Ştii, frate, am citit cutare lucru…Nu am fost foarte atent la textul acela, sau la Apostol, ori la cutare tropar”.

Troparele sunt foarte frumoase. Le citesc şi eu de foarte multe ori, şi mă minunez cât de frumoase sunt. Cel de luni şi de marţi îţi trezesc sentimente de adâncă evlavie. Pe cele care mă impresionează în mod deosebit, le notez separat ca să le am în faţă mereu. Am un locşor într-un loc al biroului meu, de unde pot să scot cu uşurinţă o coală A4, şi scriu acolo ce mă interesează ca să le citesc şi altădată. Mi le reamintesc de câte ori simt nevoia, ca să pot gândi cum trebuie. Chiar dacă sunt singur, să ştiţi că se întâmplă să am şi eu ,,discuţii”: îmi vin în minte diferite gânduri şi mă îndeamnă să ,,vorbesc” cu ele. Izolarea nu mă ajută. Lupta noastră trebuie să fie continuă, fiindcă mintea noastră zboară unde vrea ea. Mintea este foarte, foarte vicleană. Nu are rost să insist, înţelegeţi de ce spun asta. Atâta viclenie nu am văzut niciodată. ,,Aşa eşti? Bine, citeşte cutare lucru”. ,,Aşa? Bun, mai zii încă o dată aceeaşi rugăciune. Citeşte această rugăciune a Sfântului Ioan Hrisostom – se găseşte în cartea de rugăciuni a lui Simonóf. Are zece pagini. Citeşte-o din nou, fiindcă nu ai citit-o cu atenţie, ca s-o ştii data viitoare. Şi, stai, te rog, şi scrie o parte din această rugăciune”. Acest lucru te odihneşte foarte mult. Mulţi, cărora le-am vorbit despre asta, mi-au spus că au făcut la fel şi s-au folosit foarte mult. Am dat şi canon unora: ,,Canonul tău este să scrii zece rânduri din Sfânta Scriptură”. Au ajuns, astfel, să scrie toată Evanghelia de la Matei, de la Ioan etc. Apoi, vin şi îmi spun: ,,Am învăţat-o. Nu i-am dat atenţie niciodată”. Desigur, nu putem avea mereu un text în faţă, nu putem să mergem mereu cu însemnările după noi. În orice caz, dacă nu vor să facă asta, le-am recomandat altceva: ,,Am un carneţel, am scris ceva înăuntru, şi îl scot ca să îl văd, şi, atunci, îmi amintesc ceea ce mi-am notat în el”. Nu e nimic rău în asta. Un carneţel mic, din acelea de buzunar, uşor de folosit, unde îmi notez ceva ca să îmi reamintesc mai târziu, să nu uit ceva ce vreau să ţin minte.

,,Pune, Doamne, strajă gurii mele”. De câte ori nu auzim acest stih? Se citeşte la fiecare Vecernie, dar, putem să citim şi noi, în particular. Unde este ,,straja gurii mele”? Aici, vedem că evadează cei întemniţaţi, şi, cine ştie pe cine şi ce mai lăsăm să iasă slobod din gura noastră. De aceea, trebuie să lucrăm virtutea tăcerii (să nu vorbim cu ceilalţi) – nu doar să ne prefacem că nu vorbim – că să fim bune exemple pentru ei. În acest mod îi vom ajuta foarte mult şi pe ei, fiindcă oamenii de afară (mirenii) nu ştiu ce înseamnă tăcerea.

Şi eu, de foarte multe ori sunt nevoit să plec, fiindcă vin foarte mulţi la mine – unii sunt oameni foarte credincioşi – dar nu înţeleg, şi vor să pălăvrăgim. ,,Creştinule, omul lui Dumnezeu, eu am venit aici ca să tac, nu ca să vorbesc. Aici nu vorbim”. Dar, ei nu înţeleg lucrul acesta. Ştiu. Când eram aici, la Sfântul Munte, am spus, odată, unora care au venit să mă viziteze – era o zi în care aveam ascultare să nu vorbesc, şi veniseră câţiva monahi şi cunoscuţi la chilia mea – că ,,am canon să nu vorbesc”. Au sărit în sus ca arşi! ,,Nu vrei să vorbeşti cu noi”. Aşa mi-au spus. Zic: ,,Aşa vedeţi voi lucrurile? Cred că e ceva ce aţi uitat. Tăcerea este una din ascultările monahului”. Trebuie să ne facem rânduiala fără să vorbim.

Am citit şi avem atâtea exemple despre monahi care şi-au dus viaţa în tăcere, neştiuţi de nimeni. Tăcerea e de aur!

Îmi aduc aminte de o situaţie, când un gheronda a mers în vizită la un alt gheronda. L-a luat cu el şi pe ucenicul său dar nu i-a spus nimic. ,,De ce nu îi spui să facă nimic”, a întrebat cel la care au mers. ,,Să facă ceea ce vede că trebuie făcut”, a răspuns gheronda. De atunci, ucenicul a înţeles, şi încerca să intuiască ceea ce vroia gheronda să-i spună. Nu îi spunea niciodată ,,fă asta, sau fă aia”. Acest lucru poate să ajute foarte mult. În acest fel, îl veţi scuti pe gheronda de a sta toată ziua să vă spună ,,trebuie să faci asta”, sau, ,,trebuie să faci aia”, repetând la infinit aceleaşi lucruri.

Aşadar, cred că trebuie să dăm mai multă importanţă tăcerii conştiente. Spun ,,conştientă”, fiindcă ştiu foarte bine de ce nu vorbesc, ştie şi fratele celălalt de ce tac, şi, astfel, nu i se pare nimănui nimic ciudat. Iar Dumnezeu trimite harul Său, fiindcă vede că fac o jertfă. Pentru Domnul fac lucrul acesta. ,,Iar El nu a spus nimic”. Şi Domnul tăcea. Domnul se retrăgea şi tăcea. A tăcut chiar şi când a fost judecat de Sinedriu. A tăcut atunci când îl acuzau şi trebuia să se apere. Doar tăcerea Lui vorbea. Cred că, în acest fel putem răspunde acestei probleme.

Gheronda Gheórghios: Mulţumim! Să vă rugaţi pentru noi, Gheronda…

Sursa: Revista ,,Cuviosul Grigórios”, editată de Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigórios, Sfântul Munte, Nr. 36/2011 şi 37/2012