Sistemul idioritmic și vinul aghiorit

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”nu vinul este păcat, ci îmbătarea cu vin”. În literatura ascetică și patristică există multe referiri la folosirea cu discernământ a acestei băuturi binecuvântate. Cuviosul Athanasie, întemeietorul Marii Lavre, a stabilit când și cât vin să bea monahii încă din 985 prin Regulile pe care le-a dat. Aceste rânduieli au influențat toate mănăstirile și sunt valabile aproape neschimbate până azi.

Pentru monahi, postul merge mână în mână cu rugăciunea. Perioadele de post când nu este îngăduit vinul sunt: Postul Mare (mai ales Săptămâna Mare), Postul Adormirii Maicii Domnului (1-14 august), Postul Crăciunului (15 noiembrie-24 decembrie), Postul Sfinților Apostoli (8 zile după Cincizecime până pe 29 iunie). În restul anului, nu este îngăduit vinul miercuri și vineri, și nici lunea, pentru cei care postesc lunea. Pentru bolnavi, pentru vârstnici și pentru cei care fac munci grele se îngăduie unele excepții.

Cuviosul Atanasie a stabilit rația monahului cu krasovólio (paharul special pentru vin). El rânduiește, de pildă, că în Postul Mare avem dezlegare la vin doar sâmbătă și duminică: două asemenea măsuri de vin la prânz și una seara. Menționează de asemenea cum se consumă vinul, o rânduială care se păstrează până azi în Athos.

Când monahii se adună la masă, egumenul sună din clopoțelul care anunță începerea mesei și binecuvântează ”mâncarea și băutura”. La scurt timp clopoțelul se aude a doua oară, semn că monahii și pelerinii pot bea. Același clopoțel sună și la sfârșitul mesei. Astfel, monahii nu au prea mult timp de stat la masă, ca să uite de sine mâncând și bând.

Însă, în ciuda regulilor severe, excepții au existat și au început chiar să devină reguli după secolul al XIV-lea. Motivul principal este că se încalcă tipicul chinovial și multe mănăstiri încep să devină idioritmice. În mănăstirile idioritmice, monahii nu fac făgăduințele sărăciei de bună voie și a ascultării față de egumen. Pot funcționa după propriile rânduieli, care uneori intră  în contradicție chiar cu învățăturile patristice.

Cuviosul Atanasie era un susținător al sistemului chinovial, însă dorea coexistența pașnică dintre cel chinovial și cel eremitic. Astfel, el a îngăduit fiecărei mănăstiri să aibă câte cinci pustnici care să viețuiască în afara zidurilor ei. Fiecare pustnic putea avea un ucenic și mănăstirea trebuia să le furnizeze cele necesare traiului. De-a lungul veacurilor, în jurul mănăstirilor s-au întemeiat schituri, chilii, sihăstrii, cu rezultatul că uneori acestea ajungeau să se abată de la scopul lor. Și astfel, în timp ce Tipicele mănăstirilor osândesc abuzul de vin și mai ales consumul lui în ascuns, vinul îi atrăgea pe unii fie ca produs comercial aducător de câștig bănesc, fie ca dulce ispită.

Viile Chiliei Mylopotomas a Marii Lavre

Încă din vremea lui Alexie Comneanul se păstrează o epistolă atribuită Patriarhului Nicolae care menționează că ”aghioriții au butoaie mari de vin” și în altă parte ”auzim că la aghioriții isihaști se petrec scandaluri și, astfel, este defăimată viețuirea îngerească”[1].

Cuvintele unor egumeni luminați, hrisoavele și condamnările patriarhale care au fost emise încearcă să îi povățuiască pe monahii care încalcă această rânduială. Când, după secolul al XVI-lea, au început să distileze și rachiu în Sfântul Munte, lucrurile s-au complicat. Tendința aceasta, tot mai puternică, înspre modul de viață idioritmic l-a obligat pe Patriarhul Ieremia ca în dispozițiile sale din 1574 să le interzică monahilor să distileze și să bea rachiu, care este ”pricina oricărui rău”.

Trăind în vremurile de instabilitate a Imperiului Bizantin, aghioriții au fost nevoiți să devină diplomați pricepuți. După ocuparea Macedoniei de către otomani în 1371, Mihail Paleologul a confiscat proprietățile mănăstirilor, ca să își poată plăti armata. Câțiva ani mai târziu, monahii declară supunere sultanului. Astfel, vor fi obligați să plătească impozite, însă proprietățile lor nu vor fi amenințate și, prin urmare, nici produsul cel mai profitabil, anume vinul. Adevărul este că în urma acordurilor cu otomanii din 1383 și 1424, monahii au reușit să își păstreze autonomia, proprietatea și, mai presus de toate, credința[2]. Otomanii știau că mănăstirile nu numai că dețineau averi considerabile, dar se bucurau și de respectul poporului, de aceea erau flexibili în relațiile lor cu locuitorii Athosului.

În 1433, Murat a încălcat însă aceste înțelegeri și a confiscat corăbii și proprietăți ale mănăstirilor. Frații însă au reușit să le cumpere din nou. În 1568, Selim al II-lea a confiscat și el proprietățile aghiorite. Și din nou monahii aghioriți, cu sprijinul voievozilor Țărilor Române, au reușit să le cumpere din nou. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, aghioriții au reușit să își păstreze independența.

Secolele de ocupație a Sfântului Munte de către otomani constituie o perioadă specială pentru produsul binecuvântat al viței, dar și pentru rachiul care începea să fie distilat…