Marile cutremure din Bizanţ

Seismele au provocat dintotdeauna oamenilor teamă. Încă din Antichitatea păgână se considera că seismele, asemeni altor fenomene naturale (eclipse de soare sau de lună, apariţia cometelor etc.) anunţau catastrofe viitoare. Urmând aceste opinii, creştinii considerau că seismele constituie o manifestare a mâniei lui Dumnezeu şi, neîndoielnic, un avertisment dat oamenilor care, în mod sigur, încercau să facă ceva care contravenea voii lui Dumnezeu.

Seismele în vremea iconoclasmului

Împăratul Leon III (726-741), fondator al dinastiei isauriene şi primul împărat iconomah, a interpretat, în duhul epocii sale, un puternic cutremur produs în vremea sa, drept semn al nemulţumirii divine faţă de închinarea la icoane.

De regulă, bizantinii oficiau slujbe, litanii şi procesiuni cu sfinte moaște, cerând mijlocirea sfinţilor împotriva seismelor. Pentru ca puterea mâniei divine să nu fie uitată niciodată, atât în Constantinopol, cât şi în Alexandria s-a rânduit o rugăciune specială de pomenire la comemorarea catastrofelor seismice, un fel de avertisment neîncetat a ameninţării acestora.

Trebuie notat, de asemenea, faptul că în Bizanţ, cu excepţia câtorva intelectuali, nu exista un mare interes pentru a explica științific evenimentele seismice. Cei mai mulţi învăţaţi bizantini dacă încercau să găsească o altă explicaţie pentru provocarea cutremurelor, în afară de manifestarea mâniei divine, recurgeau la teoria lui Aristotel. Conform acestei teorii care a predominat vreme de multe secole, seismele erau urmarea mişcării vânturilor prin peşterile subterane adânci. Cu toate acestea, au existat şi cazuri de savanţi care nu erau aserviţi autorităţii lui Aristotel, de pildă istoricul bizantin din secolul al XI-lea, Mihail Attaliates. Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului (858-867, 877-886) insista asupra concepţiei tradiţionale, conform căreia cutremurele sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Mai exista şi teoria că toate zguduiturile pământului erau provocate de o mare adunare a apelor.

Cutremurele din Constantinopol

Dat fiind faptul că Imperiului Bizantin cuprindea şi zone cu o puternică activitate seismică, cutremurele se înregistrau deosebit de des, aproape în fiecare an. În sursele epocii, cele mai multe mărturii se referă la cutremurele care au lovit Constantinopolul. Conform unui studiu mai vechi, zona Constantinopolului a fost afectată de 548 de seisme într-o perioadă de aproape 1400 de ani, din anul 500 și până în 1890[i].

Zidurile de apărare ale Constantinopolului, așa cum arată astăzi

În epoca bizantină, primul cutremur din Constantinopol despre care există menţiuni s-a produs în anul 342, în vreme ce alte seisme puternice au lovit capitala în anii 365, 438, 447, 525, 557, 740, 866, 869, 989, 1064, 1296 şi 1346[ii].

În total, pe parcursul istoriei bizantine a Constantinopolului, oraşul a fost lovit de mai mult de 70 de seisme majore, ultimul fiind cel din 1454. Desigur, epicentrul acestor seisme nu era întotdeauna Constantinopolul, ci regiunile din jur, dar cutremurele majore se făceau întotdeauna simţite şi în capitală, provocând pagube caselor, bisericilor şi zidurilor oraşului. Dacă analizăm aceste cutremure pe secole, vom vedea că cele mai multe, 15 la număr, s-au înregistrat în secolul al VI-lea, 13 în secolele al V-lea şi al XI-lea, 8 în secolul al XIV-lea, 5 în secolul al IV-lea, 4 în secolele al VIII-lea, al XI-lea şi al XV-lea, 3 în secolele al X-lea şi al XIII-lea şi câte unul în secolele al VII-lea şi al XII. Dacă le-am număra ţinând seama de perioadele în care au domnit anumiţi împăraţi, cele mai multe s-au înregistrat în timpul domniei lui Iustinian I (527-565), în total 10.

Cutremurul din anul 526

Unele seisme sunt consemnate simplu, în vreme ce pentru altele s-au păstrat mai multe informaţii. Aşa, de pildă, este cunoscut faptul că seismul din anul 526 a fost deosebit de puternic şi că a provocat prăbuşirea multor clădiri publice şi particulare şi a multor biserici. În timpul acestui cutremur s-au prăbuşit şi coloanele Împăraţilor Theodosie I (379-395) şi Arcadie (395-408).

Zidurile de apărare ale Constantinopolului

Deosebit de puternic a lovit Constantinopolul cutremurul din ziua de 9 ianuarie a anului 869, în vreme ce replici mai mici au continuat să tulbure oraşul timp de patruzeci de zile. Pagube importante a suferit şi Biserica Sfânta Sofia, precum şi Biserica Maicii Domnului din Piaţa Sigma şi Biserica Sfinţilor Apostoli. Împăratul de atunci, Vasile I (867-886) a refăcut mai târziu toate bisericile afectate de cutremur.

Deosebit de puternic a fost şi cutremurul înregistrat în ziua de 26 octombrie 989, de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, în legătură cu care există informaţii în mai multe surse. Seismul a lovit Constantinopolul, Nicomidia, Thracia, Bitinia şi Lakonia, făcându-se simţit până în munţii Apenini, în Italia. Au fost distruse multe biserici din capitala Imperiului, iar turla cea mare a Sfintei Sofia s-a prăbușit. Refacerea acesteia, începută de împăratul Vasile II (976-1025), a durat şase ani.

Cutremurul din 1161

De un interes deosebit sunt informaţiile legate de seismul din Constantinopol prezentate de istoriografii Ioan Kínamos şi Nichita Choniátis. Acesta a avut loc în anul 1161, în timpul vizitei sultanului de Iconium, Kiliz Arslan (1155-1192). Împăratul Manuil I Komnenos (1143-1180) l-a primit cu solemnitate pe oaspetele mahomedan, încercând să-i provoace o impresie de neuitat despre strălucirea şi superioritatea Imperiului Bizantin. Împăratul plănuia, de asemenea, să organizeze o plimbare oficială împreună cu sultanul, dinspre Acropole, până la Sfânta Sofia, însă această intenţie nu s-a materializat, pentru că s-a opus Patriarhul Luca Hrisovérghis (1157-1170) care a insistat asupra faptului că un om de o altă religie nu are loc între preoţi şi obiecte sfinte. Cronicarul Ioan Kínamos, care era mereu dispus să-l elogieze pe Manuil I Komnenos, arată o deplină înţelegere faţă de hotărârea Patriarhului.

Dar a existat şi un alt eveniment care l-a făcut pe împărat să se răzgândească, relatează istoricul bizantin: noaptea târziu s-a produs un cutremur teribil, care a zdruncinat pământul, iar constantinopolitanii au înţeles din acest fenomen că Patriarhul Luca avea dreptate, iar dorinţa împăratului nu era plăcută lui Dumnezeu. Nichita Choniátis observă destul de laconic că Dumnezeu a anulat prăznuirea din acea zi, pentru că a avut loc un cutremur din pricina căruia s-au prăbuşit multe clădiri din capitala Imperiului şi că aerul era deosebit de nefiresc şi neobişnuit.

Cutremurul din 1201

Descris de Nichita Choniátis, acest cutremur a avut loc în ziua de 17 februarie a anului 1201. Împăratul de atunci, Alexie III Anghelos (1195-1203), după o vizită în Apus, pe drumul de întoarcere, puţin a lipsit să fie înghiţit de valurile mării. Împreună cu suita, abia a reuşit să ajungă în insula Pringhiponísia, trecând, apoi, în Calcedon, în apropiere de Constantinopol. Uitând destul de repede marea încercare prin care trecuse, s-a predat patimii curselor de cai. În urma previziunilor astrologilor personali, care l-au sfătuit să pornească în scurta călătorie dinspre Calcedon către Constantinopol în cea de-a şaptea zi, amănunt pe care Choniátis îl menţionează cu oarecare doză de ironie, împăratul Alexie III şi suita sa au început pregătirile de plecare dimineaţă devreme. Vasul era pregătit în portul palatului, iar rudele împăratului, cu torţe aprinse – încă nu se luminase bine de ziuă –s-au adunat în jurul acestuia, pregătiţi pentru călătorie. Dumnezeu a vrut să le arate atunci că El este stăpânitorul timpului și al vremii şi numai de El depinde reuşita sau nereuşita călătoriilor noastre. Astfel, a avut loc un puternic cutremur care a deschis o mare fisură în care s-au prăbușit apartamentele împăratului. Mai mulţi oameni s-au prăbuşit în această groapă, rănindu-se, iar unul dintre aceştia, un eunuc, a murit în urma accidentului[iii].

Cutremurul din 1346

La cutremurul din ziua de 19 mai a anului 1346 turla Sfintei Sofia a căzut din nou, iar obişnuitele slujbe nu au mai putut fi săvârşite înăuntrul bisericii. Prin urmare, un an mai târziu, în mai 1347, Împăratul Ioan VI Cantacuzino, învingător în războiul civil din anii 1341-1347, nu a putut  fi încoronat în Sfânta Sofia, ci în mica biserică a Maicii Domnului din Vlaherne. Banii pe care i-a trimis pentru refacerea celebrei biserici marele prinț al Moscovei, Simeon Ivanovici (1341-1353), au fost folosiţi de bizantini pentru plata mercenarilor străini, angajaţi într-un nou război civil.

Turn, fragment din zidul de apărare al Constantinopolului

Kallípoli: marele cutremur din 1354

În noaptea dinspre 1 spre 2 martie a anului1354 s-a produs un puternic seism care a provocat mari pagube în Kallípoli, oraș asediat de otomani și pe care turcii l-au cucerit imediat, producând o panică teribilă în rândurile bizantinilor din regiunea Traciei. Despre intensitatea seismului mărturiseşte cel mai bine faptul că anumite fortificaţii mai mici au fost rase de pe faţa pământului. Pentru ca răul să fie şi mai mare, seismul a fost însoţit de furtună şi ploaie, iar apoi de îngheț. Cei care au supraviețuit prăbuşirii zidurilor, printre care multe femei şi copii, au îngheţat. Cu toate acestea, un oarecare număr de locuitori ai oraşului Kallípoli, cel mai important oraş din partea europeană a Helespontului, au avut totuşi şansa să găsească adăpost pe o corabie care naviga înspre Moreea, dar care şi-a schimbat cursul, ducându-i pe refugiaţi la Constantinopol. Deşi capitala imperiului era destul de departe de epicentru, seismul se făcuse simţit şi aici, provocând stricăciuni zidurilor oraşului.

[i]Mass G., „Das Erdbeben von Konstantinopel 1894”în Himmel und Erde 7 (1895), p. 409-426, 458-467.

[ii]Un inventar complet al seismelor ne dă Grumel V., La Chronologie, Traité d’études byzantines I (Paris 1958), p. 476-481. Completări la Downey, G., „Earthquakes at Constantinople and Vicinity, A. D. 342-1454” în Speculum 30 (1955), p. 596-600 şi Wirth, P., „Zur “byzantinischen” Erdbebenliste” în Byzantinische Forchungen 1 (1966) [Polychordia. Festschrift Franz Dölger zum 75 Geburtstag], p. 393-399.

[iii]Nicetae Choniatae Historia, I-II, edit.. J. A. van Dieten (Berlin 1975), p. 530.