Sfântul Ioan Hrisostom: Filosofia greacă, Paideia păgână și credința creștină

Prof. Stylianos Papadopoulos

De la începutul activităţii sale de scriitor şi până la sfârşitul vieţii, Sfântul Ioan Hrisostom şi-a delimitat cu orice prilej poziţia faţă de filosofia grecilor, adică a trasat continuu o linie de demarcaţie între teologia Bisericii şi gândirea filosofilor. Acest lucru a fost necesar pentru că în spaţiul antiohian gândirea greacă şi mai ales modul de viaţă al celor ce se ocupau cu filosofia aveau o influenţă adâncă şi asupra creştinilor; şi pentru că monahismul, în special cel local, demonstra că filosofia nu este necesară pentru mântuire; şi pentru că teologi antiohieni, precum Diodor de Tars, dascălul său, şi eretici, precum Apolinarie şi Eunomie, folosind principii filosofice, derapau din punct de vedere teologic sau chiar răspândeau învăţături radical greşite.

Prisma absolută a criticii pe care Hrisostom o aplică filosofiei este dacă aceasta conduce către „împărăţia” cerurilor sau împiedică intrarea în împărăţie. Adică nu se ocupă cu problema valorii, frumuseţii sau puterii filosofiei în sine, elemente pe care le acceptă tacit, de vreme ce însuşi foloseşte structuri şi forme ale acesteia. El nu este un istoric al filosofiei, ci un păstor şi catehet, care trebuie să le arate credincioşilor dacă filosofia, pe care aceia o preţuiau mult, contribuie la mântuirea lor. Prin această prismă trebuie înţelese părerile lui Hrisostom referitoare la acest subiect.

Deja din decada anilor 370, îngrijindu-se să arate diferenţa fundamentală dintre el, ca creştin, şi gândirea grecească în general, Hrisostom, asemenea multor apologeţi şi asemenea multor Părinţi anteriori lui, consideră că înţelepţii greci nu au formulat vreo părere teoretică însemnată despre Dumnezeu, om şi lume, câtă vreme până şi ideea lor despre Dumnezeul netrupesc o datorează iudeilor (PG 47, 347). Ei nu s-au apropiat de adevăr şi tot ceea ce au creat din punct de vedere filosofic este o glumă:

Toţi, de atunci încoace, s-au făcut de râs cu asupra de măsură (= nefăcând excepţie Platon şi Pitagora, care erau cei mai însemnaţi). … aceştia, chiar dacă au scris şi au alcătuit unele [tratate] despre vieţuirea în cetate (πολιτεία) şi despre legi, totuşi în toate s-au făcut de râs mai ruşinos decât copiii. Căci astfel şi-au irosit toată viaţa, hotărând ca femeile să fie comune tuturor, şi viaţa însăşi răsturnând-o cu susul în jos, şi stricând curăţia nunţii, şi alte asemenea lucruri ridicole legiuind. Iar în ce priveşte învăţăturile despre suflet, nu s-au dat înapoi de la nici un fel de exces de ruşine, zicând că sufletele oamenilor se fac muşte, ţânţari şi tufe, şi că Dumnezeu însuşi este suflet (La Ioan, Omilia II 2: PG 59, 30-31).

Sfântul Ioan Hrisostom, icoană bizantină, sec. al XV-lea

Pasajul acesta – ca multe altele – presupune nu numai cunoaşterea şi respingerea evidentă a părerilor elinilor, ci şi constatarea că aceste concepţii ale lor despre Dumnezeu, lume, om şi etică, sunt străine şi incompatibile cu învăţătura Bisericii. Trebuie desigur subliniat că Hrisostom, interesat aici exclusiv de mântuirea oamenilor, accentuează nevoia ca oamenii să aibă atât acrivia învăţăturilor, cât şi petrecerea filosofilor, adică viaţa virtuoasă (PG 55, 462). Elinii au greşit însă nu numai în metafizica lor, ci şi în morală, care, cu excepţiile de rigoare, era incompatibilă cu ethosul creştinilor. Acest lucru îl accentua Hrisostom în mod special, deoarece în Antiohia dominau încă obiceiurile elinilor păgâni, iar viaţa socială se scurgea în propriul ei ritm. Efortul său pastoral de a-i face pe creştini conştienţi de această diferenţă fundamentală, astfel încât ei să se distanţeze de gândirea şi obiceiurile păgânilor, explică şi caracterizările caustice făcute filosofiei greceşti ca mituri, învăţătură nebunească, vorbe neroade şi osteneală zadarnică (PG 50, 546 şi 536-7; PG 59, 349 şi 369-370).

Hrisostom i-a descris foarte sarcastic pe filosofii greci, pe corifeii cărora, cum ar fi Platon, Aristotel şi Pitagora, îi condamnă pentru concepţiile lor metafizice şi morale total inadmisibile şi copilăreşti. Vorbeşte dispreţuitor şi despre reprezentanţii lor din Antiohia (făcând aluzie poate la binecunoscutul sofist Libanius), deoarece aceştia se dovedeau a fi apărători ai religiei idololatre şi ai obiceiurilor acesteia, de care Hrisostom căuta să-i îndepărteze pe ascultătorii săi creştini. De altfel, Libanius însuşi susţinea că merg mână în mână concepţiile religioase ale elinilor şi grija de a le înfăţişa în scris: Căci îmi pare că familiare şi înrudite sunt acestea amândouă, cele sfinte şi cuvintele (Cuvântul 62, 8).

Acceptarea educaţiei (paideia) păgâne, câtă vreme se oferă şi educaţie biblică

Toţi cercetătorii care socotesc că, în general, Părinţii Bisericii au urmărit şi „izbutit” „con-jugarea” sau „armonizarea” creştinismului şi elenismului caută pasaje sau expresii ale lui Hrisostom în care Sfântul pare să-i accepte pe filosofi sau opera lor. Şi, de obicei, aceştia fac trimitere chiar de la început la următorul pasaj, a cărui continuare dă însă sensul lui adevărat:

Sfântul Ioan Hrisostom, icoană bizantină, sec. al X-lea

Ce, dar? Tu zici să dărâmăm şcolile? Nu zic aceasta, ci să nu surpăm zidirea virtuţii şi să îngropăm sufletul de viu; căci atunci când sufletul este înţelept şi virtuos, nu-i nici o pagubă dacă nu este iscusit în arta vorbirii; dar dacă este stricat, atunci cu totul este păgubit, chiar dacă limba ar ajunge să grăiască cum nu se poate mai măiestru… pentru că studiul retoricii are nevoie de o purtare bună şi cinstită, pe când o purtare bună şi cinstită n-are nevoie să fie însoţită de talent oratoric, de iscusinţă la vorbă. Putem fi cinstiţi, cumpătaţi, înţelepţi, cuminţi, fără să urmăm cursuri de retorică, dar nimeni nu va putea vreodată să ajungă convingător, să aibă putere în cuvânt, dacă nu are şi o purtare bună şi cinstită” (Către tatăl credincios 11: PG 47, 367).

Citeşte, de vrei, şi cele de la noi şi cele din afară; căci chiar şi acelea sunt pline de aceste exemple) (= de oameni bogaţi şi puternici care au eşuat şi au suferit), dacă pe ale noastre le dispreţuieşti din lipsă de minte; iar dacă admiri cele ale filosofilor, măcar de ei apropie-te… Iar dacă nu vrei nimic din acestea, gândeşte-te la însăşi firea noastră, cum s-a constituit şi unde se sfârşeşte” (La II Tes., Omilia I 2: PG 62, 47).

Observăm că în aceste pasaje Hrisostom arată în primul rând condescendenţă şi îngăduinţă prin termenii folosiţi pentru educaţia lumească; în al doilea rând, pasajele nu se referă la conţinut, adică la teoriile şi ideile filosofico-metafizice ale filosofilor greci, ci la învăţarea artei cuvântării, a retoricii, şi la exemplificarea făcută din întâmplările şi personajele textelor poetice şi a celorlalte texte ale antichităţii clasice. Poziţia sa condescendentă faţă de şcoli se explică prin nevoia pe care o au oamenii de a dialoga, de a cunoaşte arta „cuvintelor”, faţă de care, în mod evident, „ethosul” este infinit mai presus. Ethosul, buna-cucernicie (εὐσέβεια), nu le dobândeşte tânărul prin arta oratorică şi prin textele ei, ci, pentru a nu fi vătămat de ea, el trebuie să fi dobândit mai înainte buna-cucernicie.

Înainte să părăsească Antiohia pentru a merge în Constantinopol, Hrisostom a comentat Epistola către Efeseni a Sfântului Pavel şi a adus lămuriri în privinţa părerilor sale, adresându-se părinţilor:

Nu te osteni să-l faci (pe fiul tău) orator, ci învaţă-l să filozofeze (= să fie cucernic); căci dacă aceea (arta oratoriei) nu este, nu-i nici o pagubă; dar dacă aceasta (arta filosofiei practice) lipseşte, nu va putea avea nici un câştig din mii de cuvântări. De purtări (bune) este nevoie, nu de cuvinte; de obiceiuri [bune], nu de iscusinţă (în cuvânt); de fapte, nu de vorbe. Acestea (faptele) pricinuiesc [câştigarea] Împărăţiei, acestea dăruiesc şi lucrurile cu adevărat bune. Nu ascuţi limba, ci sufletul curăţeşte-l. Nu spun [acestea] împiedicându-te să primeşti învăţătură în acestea, ci împiedicându-te să iei aminte numai la ele (cele ale educaţiei lumeşti). Să nu crezi că numai celui ce vieţuieşte în mănăstire îi sunt de trebuinţă acestea învăţături din Scriptură; căci acestea sunt de trebuinţă mai cu seamă copiilor, care urmează să intre în viaţa aceasta.” (La Efes. XXI 2: PG 62, 152)

Prin urmare, întâietate trebuie să aibă studierea Scripturii, care aduce înţelepciune deplină şi, în cele din urmă, Împărăţia cerurilor. Şi, deoarece a accentuat în toate felurile superioritatea absolută a studierii Scripturii faţă de studierea retoricii, Hrisostom explică lămurit că nu opreşte pe cineva de la studierea celei din urmă, ci opreşte dedicarea cu exclusivitate acesteia. În pasajul de mai sus avem şi declaraţia că sfaturile sale nu îi privesc numai pe tinerii care urmează să devină monahi, ci şi pe cei care vor trăi în societate, societate pe care sunt datori să o ajute cu modul de vieţuire (ethosul) şi de gândire învăţate de Scriptură. Şi, având în vedere faptul că vorbeşte despre educarea tinerilor prin Scriptură, înseamnă că în Antiohia Biserica avea o anumită grijă pentru catehizarea tinerilor, a copiilor, avea anumite şcoli în care copiii creştinilor studiau sau trebuiau să studieze.

Ethosul este suficient

Faptul că grija pentru educaţia greacă este acceptată ca pogorământ, cu condiţia ca respectivul să studieze totodată şi Scriptura, precum şi faptul că Hrisostom subliniază adeseori paguba retorului lipsit de buna-cucernicie, de unde rezultă suficienţa celui cucernic, dar lipsit de arta oratoriei, îşi au o explicaţie mai adâncă. De vreme ce pentru Hrisostom criteriul şi scopul ultim al tuturor lucrurilor este mântuirea, oratoria nu-i mai aduce nimic în plus celui care dobândeşte buna-cucernicie. Însă cel care deţine arta oratoriei, are neapărat nevoie pentru mântuire şi de buna-cucernicie. Exemplul multor monahi neştiutori de carte, care erau pe deasupra şi dăruiţi cu o harismă şi făcători de minuni, întărea aceste păreri ale lui. Iar viaţa morală dezordonată a filosofilor-sofişti din vremea sa îl duce la caracterizări dure: „lepădături câineşti” (κυνικά καθάρματα) (filosofii cinici), τριωβολιμαῖοι triobolimei/de trei parale (care erau, ei şi opera lor, în valoare de trei oboli). Aceşti filosofi nu numai că nu ajutau la însănătoşirea moravurilor, ci îi atrăgeau pe copiii creştinilor în concepţiile lor şi în modul lor de viaţă.

Laudă filosofilor şi ideilor lor

Hrisostom laudă totuşi pe Socrate şi un număr foarte mic de filosofi, cum ar fi Crates Tebanul şi cinicul Diogene (PG 61, 37 şi 301; PG 47, 336-337 şi 367; PG 50, 546). Acest lucru se întâmplă atunci când constată în viaţa lor un comportament moral sau dispreţuirea bunurilor materiale, niciodată însă pentru concepţiile metafizice, pe care le înfierează (PG 59, 34; PG 60, 48; PG 61, 34). La fel le înfierează şi pe cele ale lui Platon, pe care pe deasupra îl condamnă şi pentru spiritul său materialist, pentru legile ruşinoase din Politeia despre căsătorie, femei ş.a. şi bineînţeles pentru pederastie (PG 50, 546; PG 47, 337; PG 57, 19).

Desigur, în curgerea năvalnică a discursului său, creând punţi de legătură cu ascultătorii crescuţi în păgânism şi făcând pogorământ (PG 62, 677-678), după modelul Apostolului Pavel, Sfântul Ioan aminteşte ziceri filosofice, fără a le lega însă de premizele lor. Astfel, face trimitere şi la Platon: „Căci Platon zice că bun era Cel ce a alcătuit totul şi că binele nu pizmuieşte pe nimeni” (PG 48, 538). Această frază a filosofului, care pare să nu fie împotriva învăţăturii creştine, este folosită însă pentru că va provoca interesul ascultătorilor fără vreun pericol, nu pentru că Hrisostom înţelege binele aşa cum îl înţelege Platon. Şi semnificaţie are semnificatul – conţinutul cuvântului, nu cuvântul în sine. De exemplu: Platon şi Apostolul Petru vorbeau amândoi despre Dumnezeu Cel bun; dar Hrisostom stăruie asupra faptului că Petru a fost mai filosofic, fiindcă el a devenit primitor al adevărului despre Dumnezeu, nu Platon sau Pitagora, care erau cu adevărat copii şi nu au dobândit adevărul, nici obiceiurile/purtările (ἤθη) corecte (PG 60, 47-48). Pornind de la astfel de premize, Hrisostom susţine că şi Dumnezeu a folosit pe magi atunci când S-a născut Cuvântul dumnezeiesc, fiindcă ei cunoşteau atunci cele referitoare la mişcarea astrelor (PG 62, 677-8).

Oamenii „au dat la o parte” posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu

Atitudinea în general negativă faţă de filosofia greacă a lui Hrisostom are o raţiune adâncă, pe care el o explică în comentariul său la Romani (Omil. III 1-3). Oamenii au primit de la Dumnezeu cunoştinţa şi adevărul, dar le-au acoperit de tot – mai ales grecii – cu lemne şi cu pietre, aceasta având ca rezultat o abatere de la credinţa adevărată. Cuvintele lui Pavel „cunoscutul lui Dumnezeu/ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu (τὸ γνωστόν τοῦ Θεοῦ) este arătat în ei înşişi (= în oameni)” (Rom. 1, 19), înseamnă că Dumnezeu S-a arătat pe Sine prin intermediul zidirii şi al armoniei ei. Lumea în general ţine loc de „învăţătură”, iar Dumnezeu a dat pentru înţelegerea ei „minte şi cuget” (PG 60, 415), puteri pe care oamenii nu numai că nu le-au folosit pentru adevărata cunoaştere şi „pentru mântuire”, ci le-au întors în direcţia contrară (Ibidem). De aceea filosofii, pentru că nu recunosc în zidire veşnica putere şi dumnezeire, sunt fără cuvânt de apărare (Rom. 1, 20) şi seamănă cu cineva care vrea să păşească într-o noapte foarte întunecoasă pe un tărâm necunoscut şi să ajungă orbecăind la scopul lui. Părăsind lumina, filosofii au experimentat întunericul raţionamentelor, motiv pentru care nici nu au cunoştinţa adevărată şi eşuează:

Cunoştinţa despre El a pus-o Dumnezeu de la început în oameni. Dar elinii, acoperind această cunoştinţă cu lemne şi pietre, au nedreptăţit adevărul – bineînţeles [aceasta] numai din partea lor; căci aceea (= cunoştinţa) rămâne neschimbată…” (La Rom. Omilia III 2: PG 60, 412).

Aruncând de la ei înşişi lumina, apoi, în locul aceleia, lăsându-se pe ei înşişi pradă întunericului raţionamentelor şi căutând în trup pe Cel netrupesc (= Dumnezeu) şi în chipuri pe Cel neînchipuit, au pătimit cel mai cumplit naufragiu (op. cit. PG 60, 413).

Ca aproape toţi scriitorii bisericeşti, şi Hrisostom subliniază apologetic că filosofii, prin teoriile lor, se combat unul pe celălalt. Stăruie însă să lege acest fapt de dorinţa lor de „inovaţii”, de a inova. Acest lucru este foarte rău şi se datorează tendinţei vechi şi păcătoase a omului de a schimba „termenii”, de a schimba ceea ce a primit iniţial de la Dumnezeu drept cunoştinţă şi adevăr:

Căci voiau să afle ceva în plus şi nu se mulţumeau cu hotarele date [lor]; de aceea au căzut şi din acestea, căci erau doritori de învăţături noi (= inovaţii). Căci toate cele elineşti sunt de felul acesta. De aceea s-au ridicat şi unii împotriva altora; şi Aristotel s-a împotrivit lui Platon, iar stoicii scrâşneau din dinţi împotriva acestuia şi s-au făcut vrăjmaşi unul altuia (La Rom. Omilia III 3: PG 60, 414).

Hrisostom lasă clar să se înţeleagă că odinioară, în vremurile de demult, purtările oamenilor erau mai bune, dar filosofii, inovând continuu, le-au înrăutăţit. Nu explică însă când mai exact au fost mai buni şi în ce anume erau mai buni.

Raţiunea cea mai adâncă pentru care Hrisostom nu apreciază pozitiv filosofia greacă constă în faptul că din timpuri străvechi oamenii, deşi aveau cunoştinţa „despre Dumnezeu” chiar de la Dumnezeu, au refuzat sau au stricat această cunoştinţă, ori au eliminat singuri lumina prin care vedeau-cunoşteau şi s-au întors – s-au aflat sub puterea raţionamentelor lor, care sunt însă întuneric, motiv pentru care nu sunt în stare să-L cunoască pe Dumnezeu.

Etica stoicilor?

Cu toate că numai acestea au fost părerile lui Hrisostom despre filosofia greacă în general şi despre „paideia” în special, un scurt text de la sfârşitul vieţii sale (Că pe cel ce nu se nedreptăţeşte pe sine nimeni nu-l poate vătăma cu ceva, PG 52, 459-480[1]) a provocat între cercetători discuţii şi păreri diferite. În această mică lucrare, în mod neprevăzut desigur, Hrisostom dezvoltă, având ca bază morala platonică şi stoică, ideea că pe omul înţelept, adică pe cel virtuos şi moral, nimeni nu-l poate vătăma, pentru că el întâmpină nedreptăţile cu vitejie şi le exploatează pentru desăvârşirea sa. Cel care este nedreptăţit este nedreptăţit de sine însuşi. Abundenţa eticii stoice este foarte vizibilă aici, timp în care până şi numele lui Hristos aproape că lipseşte din lucrare (exceptând o singură referire). Observăm însă următoarele:

Fără să se ştie de ce, lucrarea a fost alcătuită ca o „dispută” în cuvânt (PG 52, 461/2), adică pornind de la datele întrecerilor oratorice, fapt care presupune destinatari ce trebuiau convinşi mai ales prin argumentele eticii filosofice. Cercetătorii n-au luat în seamă faptul că aici nu numai că se condamnă „părerile rătăcite”, ci se accentuează faptul că virtutea omului cere şi „acrivia învăţăturilor adevărate” şi „corectitudinea vieţii” (PG 52, 462/3). Iar învăţături adevărate au numai creştinii. De asemenea, nu s-a luat în seamă faptul că omul virtuos ideal îşi atinge scopul câtă vreme suferă nedreptatea, câtă vreme stă treaz şi priveghează, adică prin trezvie şi priveghere. Desigur, aceste idei nu sunt străine nici filosofiei. Însă Hrisostom face deosebirea clară că acestea se reuşesc „în Domnul”:

Câtuşi de puţin nu-l vor putea vătăma pe cel ce în Domnul priveghează şi stă treaz (Ibidem, 480 şi 477).

Lucrul cel mai important aici este că Sfântul Ioan stăruie asupra realităţii harului dumnezeiesc. Cei trei tineri „în cuptor” au săvârşit ceea ce au săvârşit prin harul dumnezeiesc. Tot aşa şi oamenii virtuoşi care sunt nedreptăţiţi primesc acelaşi har.

Prin urmare, această mică lucrare foarte stoicizantă cuprinde în sine acele supape de siguranţă care îi asigură calitatea creştină. În adâncul său, discursul lucrării este creştin şi hrisostomic. Şi aici, aşa cum face deseori şi în mod conştient în alte situaţii, Hrisostom încarcă termenii şi formele cu un conţinut nou, imitându-l pe Apostolul Pavel. Pornind de la o astfel de premiză, explică folosirea în Areopag a epigrafiei „Dumnezeului necunoscut” (FA 17, 23), explicând că Pavel „a robit înscrisul” pe care atenienii „într-un anume fel l-au scris, iar el a putut în alt fel să-l schimbe” (PG 51, 73). Atenienii au scris acele cuvinte pentru un anume motiv şi cu un alt înţeles, iar Pavel a dat acelora alt conţinut. Această tactică s-a generalizat şi a devenit ceva obişnuit la toţi marii Părinţi.

Sursa: Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Bizantină.