Tipicoane, hrisoave și comerțul cu vin din Sfântul Munte

Ctitorii mănăstirilor aghiorite le-au înzestrat cu vii, cunoscând valoarea viilor pentru întreținerea mănăstirilor. Cel dintâi, Cuviosul Athanasie Athonitul. Ctitorul Marii Lavre, a sădit vii la Mylopotamos, cale de 4 ceasuri de mers pe jos de Marea Lavră, găsind locul a fi foarte potrivit pentru creșterea viței de vie.

Ultima filă a Typikonului de la 972, cuprinzând semnătura Împăratului Ioan Tzimiskis

În Sfântul Munte nu se găsesc mari întinderi de pământ propice cultivării cerealelor, iar cultivarea viței de vie a asigurat un produs care putea fi dat la schimb contra produselor de care mănăstirea era lipsită. La scurtă vreme, sădirea viilor și producerea de vin aveau să se extindă exagerat de mult în Sfântul Munte. Tipicul de la 972, în cel dintâi canon dedicat chinoviilor athonite, impune anumite restricții asupra comerțului cu vin. Astfel, monahilor li se interzice să vândă vin dincolo de hotarul dat de râul Zygos, dar li se îngăduia schimbarea vinului de prisos pe alte bunuri. De asemenea, era îngăduită vânzarea vinului către mirenii care ajungeau în Sfântul Munte, pentru ca monahii să-și asigure cele necesare traiului.

Hotarul de pe râul Zygos era undeva la 4 kilometri est de hotarul stabilit în anul 953, în dreptul localității Nea Roda de astăzi. De ce Tipicul de la 972 restrânge hotarele aghiorite? Arheologul Ioakeim Papangelos, în studiul său Vie și vin în Halkidiki-ul medieval dă o explicație foarte interesantă. Este vorba de satul Komitissa, care avea multe vii și se găsea în apropiere de râul Zygos. Pentru a proteja economia satului, Typikonul de la 972 restrânge hotarele Sfântului Munte, lăsând satul Komitissa pe dinafară, liber să să-și vândă vinurile. Odată cu trecerea vremii, noul hotar a ajuns să fie considerat hotarul firesc al Sfântului Munte.

Dar pentru că activitatea economică nu s-a restrâns, ci a luat și mai multă amploare, după câțiva, Typikonul Împăratului Vasile al II-lea încearcă să pună frână comerțului cu vin prin introducerea unor pedepse, printre care expulzarea definitivă din Sfântul Munte. Acest Typikon este foarte sever, dar excepțiile nu sunt un fenomen contemporan. În anul 984, Sfântul Athanasie Athonitul dăruiește egumenului Mănăstirii Iviron un hrisov al Împăratului Vasile al II-lea în care se menționează ca scutită de impozit o corabie cu capacitatea de 6000 de banițe. O astfel de corabie nu era folosită numai la transportul bunurilor necesare (1).

Viile Mănăstirii Hilandar

În anul 1045 intră în vigoare Typikonul Împăratului Constantin al IX-lea Monomahul. Mănăstirile dețineau corăbii cu transportau vin și alte produse, ajungând până în Constantinopol, făcând comerț nu numai cu vinul de prisos din producția proprie, ci și cu vin din alte regiuni. Locuitorii din Halkidikí, majoritatea viticultori, își vindeau vinul către mănăstiri fie pentru că nu puteau să-l transporte în alte piețe de desfacere, fie pentru că mica lor producție nu se justifica din punct de vedere a viabilității economice să fie transportată de către ei înșiși. Typikonul de la 1045 stabilește ca mănăstirile să nu aibă corăbii mai mari de 200-300 de banițe și să nu-și vândă marfa mai departe de Tesalonic, spre vest, și de orașul Aínos din Thracia, spre est (azi Enez, în Turcia). Surplusul de vin trebuia vândut în așezările cele mai apropiate, și cel mai bine în porturile care nu erau vizitate și de alte nave. Prin aceste măsuri, Împăratul țintea atât la supraviețuirea acelor mici așezări, dar și protejarea zonei comerciale a Constantinopolului de produsele aghiorite. Vasele mari erau interzise mănăstirilor, cu excepția Vatopedi-ului, chiar și cele care înainte fuseseră îngăduite prin hrisoave.

Dezvoltarea comerțului a dus și la dezvoltarea mănăstirilor, care s-au extins, bibliotecile și-au îmbogățit numărul de manuscrise, iar obștile, numărul de monahi: de la 1000, s-a ajuns la aproximativ 3000 de monahi în Sfântul Munte.

Veacul următor (al XII-lea), Împăratul Alexie I Comnenul a dat un hrisov în anul 1102, prin care dăruia o autonomie totală Sfântului Munte, precum și scutire de orice fel de impozitare. Pe atunci, impozitul pentru transport și vânzare de bunuri era zeciuiala, adică statul reținea 10% din valoarea produselor.

Actele mănăstirilor conțin multe informații despre vii și cultivarea viței de vie, care în acea vreme era, probabil, cea mai importantă ocupație agricolă în Athos și în împrejurimile lui. Sfântul Eustathie, Arhiepiscopul Constantinopolului în perioada 1180-1195, considera că monahii (în general, nu numai cei din Sfântul Munte) s-au abătut de la ale lor prin preocuparea cu cultivarea viței de vie și cu activitățile comerciale: „Ei filozofează despre vie, în loc de teologie”, scrie el (2).

Împărații bizantini au fost generoși cu mănăstirile, căci monahii aveau poporul de partea lor și influențau politica. Din daniile împărătești și cele ale înalților demnitari, mănăstirile au dobândit terenuri nu numai în Sfântul Munte, ci și în Peninsula Halkidikí, în Tesalonic și în multe alte regiuni. Proprietățile din afara Sfântului Munte erau metoacele mănăstirilor. Cea mai mare parte din Peninsula Halkidikí era metoc aghiorit, iar activitatea principală o constituia cultivarea viței de vie. Comerțul și proprietățile imobiliare aveau să creeze multe probleme între mănăstiri, locuitorii din Halkidikí și autoritățile bizantine.

Note:

1. Maria Gerolymatou, ‘Εμπόριο οίνου από τη Μακεδονία και Θράκη προς την Κων/πολη κατά τους 10-12^ο αι.’ în Τέχνη και τεχνική στα αμπέλια της Β. Ελλάδας, ed. ΕΤVΑ, 2002.
2. Ilias Anagnostakis, ‘Κουκουβαί και τριγέρων οίνος’, în Οίνον ιστορώ, ed. Ktima Gerovasileiou, 2004.