Vechi icoane româneşti ale Sfântului Nifon II, Patriarhul Constantinopolului

„Întâiu să cinstiţi cinstitele şi sfintele icoane, pentru că icoanele cu adevărat sunt semnul şi Chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi pecetea Lui. Deci, de va iubi omul Chipul Dumnezeului nostru şi va cinsti semnul şi pecetea Lui cu toată inima, şi Dumnezeu încă va iubi sufletul lui, şi cu toată inima să va îndulci (pururea) de Domnul nostru…”
[Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. 1971: 217]

Ambianţa creată în epocă de domnia lui Radu cel Mare favorizează trecerea la nord de Dunăre a unor artişti experimentaţi ai penelului, dar şi a unor zugravi cu acul (acu pictores), a unor meşteri tipografi din Muntenegru, ca şi a unor arhitecţi-constructori de mănăstiri din Serbia şi Macedonia. „Perioada cuprinsă, aproximativ între sfârşitul secolului al XV-lea şi primele decenii ale secolului al XVI-lea, atât de rodnică în realizări de mare valoare în domeniul cultural-artistic, poate fi pe bună dreptate numită Epoca lui Neagoe Basarab (1512-†1521), deoarece în cei doar nouă ani ai domniei sale paşnice şi luminate, cultura şi arta ating un nivel neobişnuit de înalt” [Efremov, Icoane româneşti, 2002: 34-35].

Sfântul Nifon și Domnul Neagoe Basarab, icoana de pe capacul raclei de la Mănăstirea Dionysiou, Sfântul Munte, circa 1515

Iconografia aferentă epocii neagoene a fost supusă în timp unei relecturi cât mai adecvate cu putinţă. Astfel, sigilii şi steme în piatră, fresce, icoane şi broderii cu caracter liturgic, ferecături de Evanghelii, relicvarii şi bijuterii, podoabe şi accesorii vestimentare, toate acestea au fost supuse pe rând cercetărilor ştiinţifice şi chiar unor dispute academice de mare ecou. În ce măsură însă chipul Sfântului Nifon II, Patriarh al Constantinopolului (1486-1488, 1497-1498, 1502; †1508) şi părinte duhovnicesc al voievodului Neagoe a făcut obiectul unor reprezentări în frescă sau pe lemn, în broderii sau în manuscrise, nu ştim aproape nimic şi documentele de epocă par să ne lase la discreţia imaginaţiei. Cu alte cuvinte, „cea dintâi datorie a unui istoric nu este să-şi trateze subiectul, ci să-l inventeze” (Paul Veyne).

Prin urmare, cum arăta în viziunea artiştilor valahi Patriarhul Nifon II, cel care, găsind „biserica izvrătită şi cu obiceaiuri rele şi nesocotite”, amendase pe faţă chiar pe voievodul Radu cel Mare, dar şi cel care adunase un important sobor şi „tocmi(se) toate obiceaiurile pre pravilă şi pre aşezământul Sfinţilor Apostoli”(Gavriil Protul)? S-au încumetat ei, zugravii voievodului Neagoe, să-l portretizeze post mortem pe marele ierarh constantinopolitan şi duhovnic athonit? Putem proceda, în aceste condiţii, la o foarte scurtă recapitulare a evenimentelor:

La 7 ani după adormirea întru Domnul a duhovnicescului său părinte, adică în 1515, Neagoe Basarab trimite doi dregători însemnaţi şi doi egumeni de mănăstiri, între ei un logofăt pe nume Danciu, în Sfântul Munte, „cu scrisori şi cu daruri”. Porunca domnului din scrisoare (s-a pierdut oare acest act extrem de preţios?) i-a uluit pe fraţii călugări care n-ar fi spus decât:

„Prea cucernici dregători, noi nici porunca marelui domn Neagoe nu vrem să nu o băgăm în seamă, dar nici nu îndrăsnim să ne atingem de mormântul sfântului; şi mai ales că nu suferim să fim păgubiţi noi nenorociţii de la mănăstirea noastră de o comoară ca aceasta care e a mănăstirii noastre acesteia mângâiere. (…) Faceţi deci singuri voi orice veţi pofti! Noi nu cutezăm să săpăm (s. n.)!”
[Viaţa Sf. Nifon, ed. V. Grecu, 1944: 143-145]

Sfântul Nifon, icoană de la Mănăstirea Dealu, 1809

Cel care a cutezat totuşi să sape a fost logofătul mai sus pomenit, graţie căruia Sfintele moaşte au fost ridicate din mormânt, umplând întreg locul de mireasmă nespusă. Nu după multă vreme, osemintele adormitului Patriarh s-au arătat a fi făcătoare de minuni. Bucuria imensă pe care a încercat-o, la primirea lor, Neagoe Vodă l-a determinat, doi ani mai târziu, la 17 august 1517, să prilejuiască ţării prima canonizare vivae vocis oraculo, în prezenţa Patriarhului de Constantinopol, Teolept I (1513-†1522), şi a tuturor celorlalte feţe bisericeşti invitate la marea târnosire a bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş. Acesta este momentul începând cu care zugravii puteau să înveşnicească sfântul chip al Patriarhului Nifon II.

O primă reprezentare, păstrată până astăzi la Mănăstirea Dionisiu (Athos) se găsea iniţial pe capacul interior al preţiosului relicvariu sub forma unei biserici cu cinci turle, destinat Moaştelor Sfântului chiar de voievodul Neagoe. Este vorba despre o icoană de mici dimensiuni (22,5 x 35,5 cm, tempera pe lemn, primul sfert al sec. XVI), în care părintele duhovnicesc, în odăjdii de înalt ierarh, ţine în mâna stângă Evanghelia, cu dreapta binecuvântându-l pe Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti [Treasures of Mount Athos, 1997: 107-108]. Cel din urmă poartă coroană bătută cu pietre scumpe, aşteptând într-o poziţie de rugăciune binecuvântarea sfântului său părinte. Ea, binecuvântarea, nu se lasă prea mult aşteptată şi, în urma unei întâmplări de mare taină duhovnicească – pe care acelaşi protos Gavriil a consemnat-o – ridică blestemul de pe ţară, redând lui Radu cel Mare iertarea şi pacea de dincolo de mormânt, iar lui Neagoe încredere în rugăciunile iubitului său părinte şi dascăl. Alexandru Efremov aşază icoana în categoria „cutezanţelor epocii”, date fiind „proporţiile aproape egale ale Sfântului cu cele ale donatorului” [Efremov, Icoane româneşti, 2002: 37].

Sfântul Nifon, icoană acatist de la Mănăstirea Stelea, Târgoviște, 1853

E momentul să trecem succint în revistă programul ctitoricesc al Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Curtea de Argeş şi să remarcăm încă o dată că nimic nu e ales întâmplător în formula sa arhitectonică, în folosirea originală a spaţiului pronaosului, în corespondenţele dintre interior şi exterior. Unitatea de stil a monumentului, respectată de cercul de meşteri-artişti al lui Dobromir zugravul, se manifesta odinioară şi prin corespondenţa subtilă dintre pictura murală şi pictura icoanelor ce împodobeau interiorul. Dacă despre prima s-a spus că mărturisea „o deplină stăpânire a unui meşteşug de îndelungată tradiţie”, fiind „o pictură în care ştiinţa meşterului are întâietatea faţă de sentiment” [Lăzărescu, 1967: 15-16], despre cea de a doua s-a sugerat indirect că sentimentul o amprentează mai puternic, în special în icoanele de familie, unde: „les portraits des donateurs accèdent à l’intérieur même de l’espace sacré de l’icône” [Musicescu, EBPB, I, 1979: 170].

Ne situăm acum în pătratul format de cele douăsprezece coloane, care realizează, în premieră în arta Ţării Româneşti, o demarcaţie extrem de subtilă între un spaţiu mai restrâns, de plan pătrat (pronaosul propriu-zis), şi celelalte părţi ale edificiului (în special spaţiul rezervat mormintelor). Între aceste coloane „se aflau strane ce aveau deasupra mari icoane cu două feţe, ferecate în argint şi încununate cu bolte (arce decorative sau baldachine), sculptate şi poleite cu aur”. [Lăzărescu, 1967: 26] Preţioasele amănunte au fost consemnate chiar de cronicarul-hagiograf Gavriil Protul:

„…iară prestolul, în oltariu, tocmi-l şi-l aşeză însuşi Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur şi cu pietre scumpe. Aşijderea puse şi alte sfinte icoane în biserică câte încăpură şi în tindă printre stâlpi. Şi cele din tindă erau câte cu două feţe şi pe deasupra cu bolte săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poleite cu aur, între care icoane era şi chipul Sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrumuseţat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spuie (s. n.)…”
[Protul, Viaţa Sf. Nifon, ed. Simedrea, 1937/ 1969: 96]

Sfântul Nifon, icoană cu inscripții în greacă și română, Biserica Sf. Nifon Sârbi, Târgoviște, 1912

Opt astfel de icoane au făcut parte, aşadar, din tezaurul bisericii, între ele şi una înfăţişându-l pe Sfântul Nifon; dintre acestea au ajuns până la noi doar trei, într-o stare de degradare accentuată, nici una însă nu-l înfăţişează pe marele ierarh. Din păcate, nici hagiograful Gavriil Protul nu face vreun fel de precizări legate de compoziţia icoanei, pe care o văzuse în 1517 la Argeş (în fiecare dintre icoanele bicefale erau reprezentaţi câte trei Sfinţi Cuvioşi – pe una dintre feţe, în timp ce pe faţa a doua erau pictaţi Sfinţi militari călare, într-un ciclu iconografic în care hieraticul şi dinamicul  căpătau aceeaşi pregnanţă).

Cu aceste două icoane de secol XVI ale Sfântului Nifon se încheie abrupt „seria” documentelor iconografice contemporane domniei lui Neagoe Basarab. Şi cum pictura zugravului Dobromir (şi a echipei sale) de la Mănăstirile Dealu şi Argeş a fost compromisă, la fel întâmplându-se şi în cazul Mitropoliei de la Târgovişte (din frumoasa ctitorie, dărâmată la sfârşitul sec. XIX, din iniţiativa arhitectului francez André Lecomte du Noüy, ne-a rămas numai o pisanie purtând data de 24 octombrie 1537, din zilele lui Radu Paisie – cel care a isprăvit-o şi a zugrăvit-o), nu putem decât accepta hiatusul creat între epoca plină de cutezanţe artistice a Sfântului Neagoe Basarab şi reprezentările mai noi ale Patriarhului Nifon, puţin fidele prototipului.

Începând cu secolul al XIX-lea, sincron cu apariţia Slujbei „într-o cărticică cu litere chirilice, tipărită de adormitul întru fericire Iosif, episcop de Argeş, la anul 1806, la Sibiu” [Anuarul Episcopiei Argeşului, 1940: 287 apud „Eclesiarh”, MO, 1-2/1960: 96], găsim zugrăvită la mănăstirea Dealu, o icoană a Sfântului Nifon II, cu scene din Viaţa sa (expusă astăzi în trapeza mănăstirii):

„Făcutu-s-a această icoană la leat 1809 prin osârdia şi toată cheltuiala smeritului arhimandrit Ilarion, igumen al Sf. Mănăstiri Dealului, unde s-au şi aşezat icoana. De Constantin zograf s-au zografisit.”

(Sfânta Măn. Dealu, 2006: coperta 3)

De aceeaşi factură cu icoana din 1809, numită însă icoană-acatist a Sf. Nifon (adică o icoană cu scene din Viaţa Sfântului), este şi cea pictată în 1853, probabil la Târgovişte şi aflată astăzi în Mănăstirea Stelea [Mănăstirea Stelea, 2003: 17; Marinescu, O Άγιος Νήφων Πατριάρχης Κωνσταντινουπόλεως (1508-2008), 2008: 145].

O ultimă icoană – s-o numim şi pe aceasta istorică – a Sfântului Nifon este o copie făcută la 1912 de pictorul V. Georgescu (semnat în colţul din dreapta-jos), compoziţie de mari dimensiuni (133 x 80 x 3 cm), după un original ce se găsea cândva în Biserica Sfântul Nifon-Sârbi din Târgovişte; între timp copia a înlocuit originalul, supravieţuindu-i. Al. Efremov afirmase că o cunoaşte „numai din scrieri”, fără a-şi declina sursele. De la domnia sa aflăm că: „este probabil vorba de icoana de hram a bisericii, căci îl reprezintă pe Sf. Nifon. În colţuri, erau înfăţişate două scene din viaţa Sfântului, legate de cea a voievodului român. Ambele ilustrau pasaje din textul lui Gavriil Protul. Prima, Nifon binecuvântând pe coconul Neagoe, ce-i aduce de mâncare; a doua, ce s-ar putea intitula Visul lui Neagoe, se referă la aducerea Moaştelor Sf. Nifon de la Athos, pentru ridicarea afuriseniei pe care acesta o aruncase asupra lui Radu cel Mare: Sfântul iese din coşciug şi spală păcatele persecutorului său” [Efremov, BMI, 40, I/1971: 41-48]. Fără a fi sigur însă că numita copie a lui V. Georgescu se mai păstrează în biserica târgovişteană, cercetătorul identificase „în depozitul Muzeului Patriarhiei, două còpii în ulei pe pânză, ce reprezintă pe coconul Neagoe sărutând mâna Sf. Nifon care-l binecuvântează. Identice ca dimensiuni (98 x 79 cm), compoziţie, colorit şi personaje, executate în spiritul academist al secolului XIX, ele sunt fără îndoială còpii ale uneia şi aceleiaşi icoane, sau după una din scenele auxiliare din icoana amintită mai sus. În partea de jos, fiecare are următoarea inscripţie:

«Copiat la Sfânta Mitropolie de H. Boicescu pictor, Bucureşti, 1905, Decembrie 15»
şi respectiv: «Copiat la Sfânta Mitropolie de G. G. I. Copoiu pictor Izvoarele Prahova
1904, Octombrie 9».

Aceste icoane au fost făcute fără îndoială după o icoană pe care n-o cunoaştem, poate după icoana de hram, care nu se mai află la locul ei în tâmplă”, conchide Efremov [BMI, 40, I/1971: 41-48]…

Am avut, la rândul nostru, ocazia de a fotografia icoana din 1912, de la Biserica Sf. Nifon-Sârbi (Târgovişte), cu ocazia canonizării locale a Sfântului Voievod Neagoe Basarab din 26 septembrie 2009, lucrării revenindu-i atunci cinstea de a străjui un fragment din Moaştele Sfântului Nifon, special dăruit de Mănăstirea Dionisiu Mitropoliei de la Târgovişte.

Abrevieri:

Viaţa Sf. Nifon, ed. V. Grecu, 1944 = Viaţa Sfântului Nifon, o redacţiune grecească inedită, editată, tradusă şi însoţită cu o introducere de Vasile Grecu, Bucureşti, 1944 (după ms. nr. 610 din 1754, ff. 19-69, Mănăstirea Dionisiu, Athos);

Lăzărescu, 1967 = Emil Lăzărescu, Biserica Mănăstirii Argeşului, Bucureşti, 1967;

Musicescu, EBPB, I, 1979 = Maria-Ana Musicescu, „Byzance et le portrait roumain au Moyen Age”, în EBPB, I, ed. Eugen Stănescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1979, pp. 153-179;

Protul, Viaţa Sf. Nifon, ed. Simedrea, 1937/ 1969 = Gavriil Protul, Viaţa Sf. Nifon…, ed. Tit Simedrea, 1937 (după ms. nr. 464, BAR), reeditată în Literatura română  veche, vol. I, ed. G. Mihăilă, Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1969, pp.66-99;

Treasures of Mount Athos, 1997 = albumul Treasures of Mount Athos, Thessaloniki, 1997;

„Eclesiarh”, MO, 1-2/1960 = „Inscripţii de pe raclele din Catedrala Mitropoliei din Craiova” (semnat Eclesiarh), în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1960, pp. 93-96;

Sfânta Măn. Dealu, 2006= micromonografia Sfânta Mănăstire Dealu, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2006;

Mănăstirea Stelea, 2003 = micromonografia Mănăstirea Stelea, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2003;

Marinescu, O Άγιος Νήφων Πατριάρχης Κωνσταντινουπόλεως (1508-2008), 2008 = Florin Marinescu, „Η Μαρτυρια και το εργο του Αγιου Νηφωνοσ στην Βλαχіα”, în albumul Sf. Nifon Patriarhul Constantinopolului (1508-2008), lb. gr., Măn. Dionisiu, 2008, pp. 134-145;

Efremov, BMI, 40, I/1971 = Al. Efremov, „Portrete de donatori în pictura de icoane din Ţara Românească”, în „Buletinul monumentelor istorice”, vol. 40, nr. 1, 1971, pp. 41-48.