Crucea, calea paradoxului
14 September 2014
Mitropolitul Neapolei și Stavropoleosului, Varnavas
Biserica noastră trăiește azi o mare sărbătoare. Este cinstirea specială închinată trofeului biruinței, Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului nostru. Este preaslăvita Înălțarea a simbolului care marchează intrarea în viața veșnică. Simbolul care, așa cum spune psalmistul, este nădejdea noastră, călăuză care îi întoarce pe cei rătăciți la calea cea dreaptă, limanul ferit de vânturi pentru cei în necazuri, slava în luptele noastre, doctorul în boala noastră, asigurarea pentru toată lumea, învierea pentru cei adormiți.
Este cu adevărat paradoxal ca un singur simbol să concentreze toate aceste însușiri. Dar, oare este singurul aspect paradoxal legat de acest simbol? Cine poate, într-adevăr, să uite surprinderea pe care au cunoscut-o cei care auzeau propovăduirea Apostolilor în toată lumea, în acei primi ani ai răspândirii credinței noastre? A venit, spune, Fiul lui Dumnezeu pe pământ și a propovăduit și a făcut multe minuni și la sfârșit L-au judecat și L-au osândit să moară cu o moarte de necinste. Cea mai de necinste care exista pe atunci în acele locuri: moartea pe cruce.
De aceea se și sminteau iudeii evlavioși. De aceea și disprețuiau vestea cea bună inteligenții elini idolatri. Este cu putință ca un Dumnezeu adevărat să moară într-un mod atât de dezonorant? Cum poate mintea omenească să încapă acestea și să le accepte?
Evanghelia praznicului (Marcu 8: 34-9:1) vine să explice credincioșilor, frații mei, tocmai acest paradox –, dar și să îl expună pe larg pentru cei care-și rămân suficienți loruși, blocați în propriile lor forțe și care nu doresc să vadă nimic dincolo de ei înșiși. Și ce spune, deci? Spune că drumul Crucii și al jertfei este acela care îl călăuzește pe om la Rai și la mântuire. A-L urma pe Hristos înseamnă să-I urmezi Crucea, să te răstignești împreună cu El. Să te lepezi de tine, de voia ta și de dorințele tale și să iei parte la martiriul pe care ți-l arată Acela.
Mai spune că în măsura în care cauți să te mântuiești, urmând stereotipuri religioase exterioare și preocupându-te doar de tine însuți, cu atât mai mult te primejduiești să îți pierzi sufletul. Și invers: dacă îți pierzi sufletul luptându-te pentru ceilalți, atunci îl vei câștiga. Și acesta este lucrul cel mai prețios pe care poate cineva să-l câștige în această viață.
Lucruri paradoxale! care se clarifică în lumina Crucii, a jertfei, a imitării dumnezeieștii iubiri care a ajuns până în pragul morții, ca să dăruiască viața. Și este atât de esențial și de fundamental acest lucru, încât negarea lui echivalează cu negarea lui Hristos Însuși. Și acela care se va rușina să se jertfească, să cunoască faptul că în ceasul Judecății nici el nu va fi recunoscut în Împărăția Cerurilor.
Să nu șovăim, deci, frații mei, să ne ridicăm Crucea. Fiecare își are propria Golgotă și pe aceasta trebuie să urce. Să nu cârtim, nici să ne rușinăm de greutatea pe care ne-a încredințat-o Domnul. Să ne arătăm vrednici de această cinste, ca nici El să nu se rușineze mai târziu pentru noi. Să mai cunoaștem încă și aceea că Crucea nu este doar jertfă și osteneală, nici răsplată doar în curțile cerești – ci este liman, leac, slavă, siguranță, nădejde, călăuză și Înviere – încă din această viață!
