Cuviosul Siluan Athonitul și căutarea lui Dumnezeu

Nesfârșita dragoste a Dumnezeului Treimic pentru întreaga omenire totdeauna se face arătată, chiar dacă adesea este contestată și nu ușor de înțeles.

Părinții Bisericii învață că lucrarea creatoare, proniatoare și unificatoare a lui Dumnezeu se întinde peste toată lumea și peste toată creația. În timp ce, prin Sfintele Taine, dumnezeiasca lucrare sfințitoare și îndumnezeitoare se revarsă cu generozitate în Biserică. Astfel, nici un mădular al Bisericii nu este lăsat singur și nemângâiat, ci în felurite chipuri este încurajat și insuflat să pătrundă în viața Duhului.

În zilele noastre, deși răul social și alienarea au atins proporții uriașe, în același timp apar noi Sfinți, se arată noi Părinți duhovnicești harismatici și se oferă noi prilejuri de evanghelizare și renaștere a dumnezeieștilor harisme. În secolul al XX-lea au fost așezați în calendarul Bisericii Ortodoxe mulți Sfinți, care, prin pilda și scrierile lor au contribuit la renașterea vieții bisericești. Printre aceștia se numără și Sfântul Siluan Athonitul, rus de origine, a cărui pomenire se face pe 24 septembrie.

Este vorba de o personalitate aparte, care s-a dăruit în întregime căutării empirice a lui Dumnezeu. La vârsta de patru ani i-a fost sădită în inimă îndoiala în ce privește existența lui Dumnezeu de un librar itinerant, pe care tatăl său l-a găzduit. În acel moment s-a gândit: ”Când o să cresc, o să cutreier toată lumea, ca să-L găsesc pe Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, Essex 1995).

La vârsta de 19 ani, pe când lucra ca tâmplar la un atelier, a primit răspuns la căutarea sa. Iconomul atelierului, întorcându-se dintr-un pelerinaj la mormântul Sfântului Ioan Sezenof Zăvorâtul, a povestit muncitorilor minunile Sfântului. Unii dintre aceștia adevereau cele spuse de iconom. Auzind aceste lucruri, Simeon (numele său de mirean), s-a gândit: ”Dacă acesta este Sfânt, înseamnă că Dumnezeu este cu noi și nu mai este nevoie să cutreier toată lumea ca să-L găsesc”.

Odată cu acest cuget, inima sa a fost mistuită de dragostea lui Dumnezeu. Bucuria că a regăsit credința a fost mare, căci de 15 ani trăia în această îndoială. Îl impresionau viețile Sfinților, dar trăia încă o viață lumească. În cele din urmă, duhul lui neliniștit a fost călăuzit în Sfântul Munte, unde s-a predat cu tărie nevoinței și Rugăciunii inimii. Se lupta în sensul cel mai propriu al cuvântului cu ispitele, însă prin cercetarea harului și experiența dumnezeieștii Lumini s-a dovedit biruitor. Trăia cu intensitate atât durerea absenței harului, cât și dulceața dumnezeieștii cercetări.

Când Sfântul Siluan a cerut de la Dumnezeu calea smereniei, i s-a descoperit cuvântul ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Slujind ca iconom la mănăstirea Sfântului Pantelimon, avea în grijă în jur de 200 de lucrători. Acest fapt, deși la un moment dat l-a obosit și l-a făcut să se retragă la isihie, când a revenit, l-a călăuzit la Rugăciunea neîncetată pentru poporul simplu al lui Dumnezeu și pentru toată omenirea, pentru ”întregul Adam”.

Rugăciunea ”pentru toată lumea” și dragostea pentru vrăjmași ocupă locul central în învățăturile sale. În paralel scria: ”Omul prin fire este fragil precum floarea sălbatică. Toți o iubesc și toți o calcă în picioare. Uneori este în slavă, alteori în necinste. Însă acela care îl iubește pe Dumnezeu, care Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru toate mâhnirile, rămâne liniștit și în cinste, și în ocară”. Strălucirea duhovnicească a Sfântului Siluan se oglindește în scrierile Starețului Sofronie și constituie o însemnată moștenire pentru Biserică.