Ofrandele votive

Practicile devoționale definesc complexul de acte și gesturi prin care se manifestă relațiile dintre credincios și obiectul cultului său. Între acestea se numără și tamele* (ofrandele votive), pelerinajele, dar și rasoforia sau prestarea unei munci fără plată în semn de mulțumire pentru intervenția minunată a unui sfânt.

Tamele sunt niște efigii din metal care reprezintă chipuri umane, părți ale trupului uman, animale, dar și diferite obiecte, pentru vindecarea și protecția cărora credincioșii au cerut intervenția divină. Ofrandele votive sunt confecționate din plăci metalice subțiri care se taie după modelul obiectului sau al persoanei pe care le reprezintă.

În insulele grecești sunt întâlnite și reproduceri întregi de corăbii confecționate din aur sau argint, pe care deținătorii lor le-au închinat Maicii Domnului sau vreunui sfânt în semn de recunoștință pentru salvarea lor în timpul vreunei furtuni sau al unui naufragiu. În alte regiuni, credincioșii au afierosit lumânări uriașe sau și efigii antropomorfe confecționate din ceară. Asemenea lumânări se pot vedea și astăzi la Mănăstirea Maicii Domnului Myrtidiotissa din Kýthira.

În vechime se obișnuia să se încingă cu fir cerat chiar și biserica sfântului protector sau uneori chiar și întreaga localitate,  variantă a obiceiului de a săpa un șanț protector în jurul unui spațiu anume. Tamele erau aduse de pelerinii înșiși la biserici, unde de multe ori ajungeau mergând desculți ore în șir. Forma aceasta de pelerinaj în anumite cazuri constituia prin ea însăși un fel de tamă.

O practică la fel de răspândită era și rasoforia sau purtarea rasei. Într-o epocă în care mortalitatea infantilă era foarte ridicată, părinții care aveau copii bolnavi obișnuiau să îi afierosească Maicii Domnului sau sfinților. În schimb, în semn de mulțumire pentru vindecarea primită, copiilor le revenea obligația să poarte rasa un anume interval de timp, oferind munci neplătite în interesul obștesc. În Peloponez, tinerii care purtau rasă se numeau tamatárides sau tamataréi și aveau îndatorirea să lucreze o vreme fără plată pe proprietățile bisericești sau mănăstirești.

*Gr. τάμα de la verbul (gr. veche) τάσσω, ”a pune în rânduială”, de unde ”a făgădui, a afierosi”. Substantivul τάμα înseamnă ”ceea ce făgăduiește sau dăruiește omul lui Dumnezeu sau unui sfânt” [n. trad.]