Ruinele fortărețelor din Arcadia

Arcadia, o regiune extrem de veche, ispititoare, încărcată de legende și mituri cunoscute în toată lumea, păstrează până astăzi – printre biserici, mănăstiri, mici cetățui în care se locuiește și alte felurite clădiri – multe monumente antice, citadele solitare, poduri de piatră foarte frumoase și tăcute fortărețe bizantine, france sau venețiene, cele mai multe dintre ele aproape necunoscute și construite în zone greu accesibile și izolate.

Cetatea Ákova

Era vară, în urmă cu câțiva ani, când, venind din zona lacului artificial al Ládonei, am urcat din vechea așezare Aloús – pe care am localizat-o cu mare greutate – la Trópea, un sat important din zonă.

Ieșind din acest sat, am admirat în sătucul Vizki din apropiere câteva case-fortărețe de-a dreptul impresionante, dintre care unele erau pustii, altele locuite, și care ne trimiteau cu gândul la alte epoci. Drumul accidentat din dreapta conduce, după câțiva kilometri, la un platou muntos de pe care se înalță impunător un deal cu o înfățișare mastoidă caracteristică, în vârful căruia se odihnește vestita cetate Ákova. Fortăreața a fost construit peste ruinele vechiului oraș Téfthis, în jurul anilor 1205-1210, adică după conquista francă a peninsulei Moreea. Peninsula Peloponez afost atunci cedată, dimpreună cu 24 de protectorate cavalerești, lui Gaultier de Roucheres sau de Roziere, care în Cronica Moreei este numit Gilltiaris de Roziere. Numele castelului era Matagrifon, adică ucigătorul de greci sau cel care l-a omorât pe Grypta, adică pe grec, lucru care face referire la felul cum acest guvernator local s-a impus în fața grecilor care i se împotriveau.

Cetatea Akova

Cetatea, datorită formei dealului, dar și a faptului că este legată de istorii legendare despre trei nobile doamne care au stăpânit-o, s-a păstrat în memoria populară sub numele de fortăreața Monovizei sau a Amazoanei.

Înaintăm cu greutate printre stejarii care ascund ziduri în ruine și tot felul de clădiri, toate acoperite de un strat gros de mușchi, ca să găsim în vegetația luxuriantă celelalte turnuri ale fortăreței.

Gândul ne poartă la poveștile despre Amazoana acestei cetăți, o călăreață desăvârșită care a jucat un rol principal în istoria fortăreței. Tradiția aceasta, care există și în alte locuri din Grecia, pare să fie legată aici și de istorii emoționante despre cele trei doamne ale castelului.

Prima dintre stăpânele acestea a fost Marguerite de Nully, care, deși era moștenitoarea de drept a baroniei și a castelului, pentru că nu putea veni acolo după ”obicei”, pentru că era ținută ostatecă la Constantinopol pentru ca Principele Ahaiei, Guillaume de Villehardouin să rămână liber, acesta din urmă a găsit ocazia să-și însușească pentru sine averea ei. Zadarnic îi amintea principesa nedreptățită că pentru el a rămas ea ostatecă la Constantinopol… Răspunsul lui Villehardouin a fost: ”Dacă a avut ceva, l-a pierdut… Nu îi mai dau nimic”. Eforturile principesei nedreptățite de a-și lua înapoi castelul au devenit în imaginația poporului luptele amazoanei împotriva dușmanilor ei.

Villehardouin a dat baronia și castrul celei de-a doua fiice, Margarita, cunoscută ca Doamna Ákovei (Domina Matagrifon), care în anul 1314 l-a dat ca zestre lui Ferdinand de Mallorca, căsătorit cu fiica ei, Isabela. Însă soarta acestor două femei a fost cruntă, pentru că mama, Margarita, a murit un an mai târziu în Peloponez, marginalizată și părăsită, căci nu i s-a iertat alianța cu ginerele catalan, iar fiica ei, Isabela, a murit apoi la scurtă vreme în Sicilia.

Ulterior, în anul 1320, acest castru este ocupat de greci în vremea generalului Andronic Paleologul Asan. În 1335, este ocupat pentru scurt timp de către Pașa Emvrienos, pe care l-a chemat acolo San Superá Navarezul, din cauza urii sale împotriva Despotului de Mistra, Teodor I Paleologul. Astfel  au intrat pentru prima oară turcii în Moreea, iar Superá Navarezul a fost cauza încheierii dominației creștine în Grecia.

În anul 1423, fortăreața a ars, apoi a fost reconstruită. În anul 1458, deja întregul despotat de Moreea este cucerit de Mohamed al II-lea. În 1687, grecii Paleologul și Hronás îl recuceresc doar ca să îl predea venețienilor, care îl stăpânesc până în 1715, când din nou este cucerit de turci.

Fortăreața Oria

Cu numele acesta există multe castele în Grecia, dar și în spațiul elen mai larg al Asiei Mici. Regină în acest castel era Oriea (cea frumoasă). Asediată fiind de turci sau de sarazini – s-a apărat vreme de mulți ani, până când unul dintre asediatori, născut din grecoaică, a pus la cale următoarea uneltire spre a ușura cucerirea castelului. S-a travestit în femeie însărcinată sau, după alte variante, în monah, s-a dus la poarta castelului, rugând să i se deschidă ca să nască sau ca să se odihnească și să mănânce împreună cu cei de o credință cu el, după o foamete îndelungată.

Regina, milostivă, s-a lăsat înșelată, poarta a fost deschidă, dar… ”când deschise poarta, mii intrară, și când o deschise pe jumătate se umplu curtea și oricât de bine o-nchidea, țara fusese deja cucerită”. Așa după cum este consemnat în actul asediului întocmit de comandantul asediatorilor, cel care pusese la cale înșelătoria s-a năpustit să o răpească pe Oriea, dar ea a preferat să moară, aruncându-se din turn.

Una din  porțile cetății Oria

În Arcadia există două castre cu acest nume. Cel care se află aproape de satul Ágios Ioánnis și de Meligoú, în regiunea Ástros, adică în extrema muntoasă a Tsakoníei (Kinuría), și un altul aproape de granițele cu districtul Messinía, aproape de satul Ellinítsa, cunoscut drept fortăreața Gardíki.

Mai bine păstrat este primul castru. Cum vii de la Ástros, pe drumul care leagă satul Ágios Ioánnis de satul Ágios Petros, la dreapta, se află un platou muntos gol, cu numele de Xerokámpi, iar în extrema de est se ridică o înălțime conică. După un urcuș de aproape o oră, ajungem la ruinele acestei cetăți.

Ruinele cetății Oria

Distingem zidurile sale periferice duble. Poarta este dărâmată, dar la al doilea rând de fortificații, în partea de sus, se păstrează o poartă mai mică. Trecând prin această poartă am intrat în interiorul castelului, unde vedem turnul central distrus de timp.

Către nord există o stâncă uriașă și abia distingem în adânc o cascadă impresionantă care se varsă în râul Sitena, cel care colectează apele platoului Xerokámpi, menționat mai sus. Aflați în latura zidului de nord al castelului și auzind vuietul apei prin trecătoarea care se căsca la picioarele noastre, nu puteam decât să ne gândim la legenda populară a locului care vorbește despre fiica regelui acestei cetăți: pentru a nu fi luată în robie, s-a rostogolit la vale într-un butoi și s-a zdrobit de stâncă. Este prințesa francă, cea cu cosițe lungi, despre care se vorbește în cântecul popular cel mai cunoscut în zonă, care se cântă la sărbători.

Cascadă la baza înălțimii pe care se află Castrul Oria din Tsakoniá

Istoria cetății nu este pe deplin cunoscută. Cu toate acestea, așa cum dau mărturie numeroasele clădiri din interiorul și exteriorul ei, e clar că avem de-a face cu un castru franc. A fost construit la 1256, se pare, de al treilea principe al Moreei, Guillaume de Villehardouin, ca să îi domine și să îi înfricoșeze pe nesupușii munteni fideli Împăratului Bizantin. Odată cu respingerea francilor către vest, fortăreața a căzut în mâinile grecilor și, în urma succeselor militare ale lui Andronic Paleologul Asan, a devenit parte a Despotatului de Mistra. În 1407 a fost ocupată de venețieni, iar Împăratul Bizanțului Manuil II a fost nevoit – ca să o poată lua înapoi – să le dea în schimb venețienilor regiuni pe care bizantinii le cuceriseră în zona Lamíei. În 1697, cetatea a căzut în mâinile turcilor.

Al doilea castel al Oriei, adică castelul de la Gardíki, se află de asemenea într-o poziție foarte bine fortificată, dar este stricat într-o mai mare măsură decât cel de la Ástros. A fost câmpul unor confruntări dure dintre greci, franci și turci. cetatea a fost construită cândva între 1264-1292 de către franci pe ruinele vechiului oraș Amfía.

Vedere din cetatea Gardíkio spre muntele Ellinítsa și valea Turkolékas

Mai târziu, pe vremea Isabelei de Villehardouin, cetatea Gardíki este menționată ca aflându-se în mâinile grecilor. În 1374, este asediată de generalul San Severino și apărată de comandantul grec Serghiannis Ghilópoulos. În ajutor a alergat Manuil Cantacuzino, care, deși a fost învins de franci, a salvat cetatea datorită poziției ei fortificate. În 1425 este atacată de Turhán, urmând să fie cucerit mai târziu, în 1460, de Mahomed al II-lea. Atunci, împreună cu comandantul castelului, Boúkalis, au fost omorâți și 6.000 de greci care se retrăseseră din Leontári ca să se salveze, și care au fost nevoiți să capituleze, pentru că turcii le tăiaseră toate căile de acces la apă. Despre această întâmplare povestește legenda,  care spune că sângele celor măcelăriți a ajuns până la câmpie. De atunci nu a mai existat nici o activitate în acest castel până la Revoluția din 1821, când a fost refugiul viteazului Kolokotrónis în timpul incursiunilor lui Ibrahim și după bătălia nereușită de la Drabála.

Fortăreața Paleopanaghiei sau vechiul castru al Limpiadei

Acest castru se află la poalele Parnonului, în partea de sud-est, aproape de mănăstirea în ruine a Paleopanaghiei și pe un deal unde se află și ruinele vechiului oraș Glimpía.

Castrul este construit în formă de poligon. În afara epocii clasice, acest castel a fost folosit mai ales în perioada ocupației venețiene în Moreea. Nu există date despre istoria ocupației france, trebuie însă să fi fost unul dintre punctele strategice ale familiilor aristocrate grecești din zona Melissinón sau Zassídon.

Din lunga perioadă a ocupației venețiene în regiune a rămas și o legendă despre Zâna castelului, frumoasa fiică a cavalerului Gill de Kogel, cel supranumit și Contele de Savoia. Deși locuitorii din zonă îl urau pe acest conte, nu același lucru era valabil și pentru fiica lui, pentru că ea îmblânzea pedepsele aspre pe care le impunea tatăl ei. Un tânăr cioban, care cânta foarte frumos la flaut, în încercarea lui de a o vedea pe frumoasa fiică, a fost luat prizonier și închis în castel. Tatăl frumoasei fete a dat ordin să fie luat oricare dintre cei închiși și să i se dea orice pedeapsă i-ar trece ei prin minte. Fata a hotărât să coboare ea însăși în închisoare și să îl pedepsească pe cel care va vorbi primul. Însă acolo, în închisoare, în loc de gemete și strigăte a auzit prea dulcele sunet al flautului. ”Cine este cel care cântă o cântare atât de frumoasă?”, a întrebat ea. ”Este păstorul cu flautul”, i s-a răspuns. Deschizând ușa celulei ca să-l vadă, fata aude un glas: ”Acum să mor, Dumnezeul meu”. Era tânărul păstor cu flautul. ”De ce vrei să mori?”, l-a întrebat ea. ”Pentru că am dorit ca măcar o dată să o văd pe zâna castelului și apoi să mor”, i-a răspuns el. Fiica cea necruțătoare a fost măgulită de acest cuvânt, i s-a înmuiat inima și l-a pus pe păstor să cânte pentru ea din flautul lui și, încălcând făgăduința dată tatălui ei, i-a spus păstorului: ”Ești liber să pleci… și ca să îți amintești de mine, o să îți fac un dar”. A poruncit să îi taie degetele și să îi pună alte degete de aur, de vreme ce cânta cu ele o muzică atât de frumoasă…

Fortăreața Bezeníko sau Vlaherna

Pe poteca spre Mănăstirea Maicii Domnului Eleousa

Această cetate se află pe o înălțime abruptă, aproape verticală, un adevărat cuib de vulturi, deasupra satului Bezeníko (Vlaherna),  aproape de Levídi. Un drum duce de la sat până la vechea mănăstire a Maicii Domnului Eleoúsa, o construcție impresionantă dintr-o cavitate sud-vestică, la poalele stâncii.

Mănăstirea Eleousa

Înainte de a ajunge la această mănăstire, într-o scobitură mai mică a stâncii, există o veche bisericuță în ruine cu fresce minunate, acum deteriorate, care ajunsese să fie folosită drept stână.

Paraclis la Mănăstirea Eleousa

În scobitura stâncii din castelul Vlahernei se află o bisericuță în ruină

Castrul este destul de mare, prezintă și elemente zidite după tehnica antică și mai are două turnuri vizibile. Unul dintre acestea, în partea de sud-est, se află în punctul cel mai înalt și are o formă neobișnuită, de trapez, cu laturile de 5, 7, 6 și 9 m, înălțimea de 5 m, iar grosimea zidurilor de 1,2 m. Mai există un turn înalt de peste 5 m, în partea de sud-est. În interiorul acestui turn există o cisternă.

Turn al cetății Vlaherna. Înăuntrul lui se află o cisternă pentru apă

Construcția cetății are toate însușirile caracteristice ale tehnicii de fortificație bizantină. datarea probabilă a construcției ajunge în epoca în care a fost recuperată Gortina de bizantinii Despotatului de Moreea. Datorită dealului abrupt, a zidurilor, a turnurilor, a existenței cisternelor și a dimensiunii ei, fortăreața avea posibilitatea să reziste la asedii îndelungate. Se menționează că Mohamed Cuceritorul nu a reușit să îl ocupe, pentru că, printre altele, putea fi aprovizionat foarte ușor cu apă și hrană din pădure.

Cetatea Tríkorfa

Venind din satul Selímna, cu puțin înainte de intersecția cu drumul către Hrisovítsi, spre dreapta se distinge un deal care domină bazinul Davíei. După un urcuș de o jumătate de oră ajungem în vârful lui, unde pe platou există două turnuri – unul la vest, mai mare, și altul la est, mai mic. Cel de-al doilea turn are poarta către nord, construită pe o stâncă, la o înălțime de 2 m de la sol, fără să existe urmă de scară. Poarta arcuită a turnului s-a prăbușit în interiorul lui. În turnul de vest se află o cisternă.

Turn al cetății Trikorfa

Se spune că este o construcție venețiană. S-au găsit și monede cu inscripția “Armada Morea”, din timpul ocupației venețiene, 1685-1715. Se pare că această fortificație izolată a fost construit de venețieni pentru a-și consolida poziția în Peloponezul central. Mai târziu, Konstantinos Kolokotrónis, tatăl lui Theodoros Kolokotrónis, s-a luptat cu albanezii care fugeau din Tripoli după revolta lui Orlov (1769-1770).

Cetatea Korakovoúnio

La această din urmă cetate ne-am urcat cățărându-ne, pentru că nu există altă cale de acces. Însă priveliștea deschisă până la Marea Myrto, câmpia Ástros-ului și munții de vest și de nord ne-au recompensat tot efortul.

Cetatea Korakovoúnio

Urcând către Áno Korakovoúnio, aproape de satul Ástros din Kinuría, am urmat, cu puțin înainte de sat, drumul de pământ de la dreapta până unde am întâlnit o extindere laterală a acestui frumos castel. Lumina zilei aproape ne părăsea, așa că, în mare grabă, am alergat efectiv pe o cărare care abia se distingea, pe un teren accidentat, ca să ajungem sus înainte să se întunece, ca să vedem curtea, zidurile și turnul castelului.

Au consemnat: Nikolaos G. Emmanouíl, Profesor de agricultură la Universitatea din Atena, și K. Ionás, membru al Grupului de Iubitori ai Naturii din Pireu