Sfântul Anastasie Țesătorul, Făcătorul de minuni din Peristerona, Cipru

Sfântul Anastasie Făcătorul de minuni (Țesătorul) din Peristerona. Icoană contemporană, Mănăstirea Vatoped

Date istorice despre Sfântul Anastasie [1]

Istoriograful din secolul al XV-lea, Leóntios Maherás, menționează faptul că Sfântul Anastasie este unul dintre cei 300 de laici și clerici care, după căderea Ierusalimului sub arabi, în 638 d. H., s-au refugiat în Cipru ca să scape de furia saracinilor:

Atunci când saracinii au cucerit pământul făgăduinței, creștinii, rămași săraci lipiți pământului, au fugit care încotro: arhiepiscopi, episcopi, preoți și laici. Unii dintre ei au ajuns și în Cipru, dar, auzind că acolo stăpânesc grecii, au mers să locuiască în alt loc, iar de acolo au plecat în altă parte, și au săpat gropi în pământ și au intrat acolo și așa se rugau Lui Dumnezeu (…) În Peristeróna din Mesaría se găsește Sfântul Anastásios, făcătorul de minuni. În Ormetía este Sfântul Constantin ostașul, în Síndan, Sfântul Therápon (…)[2]

Deși Sfântul Anastasie nu este foarte cunoscut celor care au alcătuit sinaxare, totuși, dintr-un mic sinaxar cuprins în slujba lui veche, aflăm că el a fost unul dintre cei 300 de ortodocși din Alamánia (Germania), care au luat parte la o cruciadă, în vremea împăratului Alexios Comnenul (1081-1118) și a succesorului, fiul său Ioan (1118-1143). Mai târziu, fiindcă latinii din Palestina i-au alungat, s-au refugiat în Cipru, unde au dus viață de nevoință și de rugăciune.

Acest părinte cuvios al nostru, Anastasie, a trăit în vremea împăratului creștinilor, Alexie Comnenul, și al fiului acestuia, Ioan, și, împreună cu ceilalți 300 de ortodocși din Alemánia, au mers în Cipru, care, pe atunci se afla sub stăpânirea Împăratului Ortodox, și au dus viață cuvioasă. Și, fiindcă se iscase pe atunci așa numitul ,,război sfânt”, care a început, chipurile, pentru a fi eliberate Locurile Sfinte, au plecat și aceștia și s-au înrolat împreună cu ceilalți. Văzând, însă, în război, cum ortodocșii sufereau foarte mult de pe urma latinilor, au părăsit oastea cea pământească și s-au înrolat în oastea cea cerească. Întrarmându-se cu armele credinței, au mers în Cipru și au dus viață cuvioasă, unii în pustie, alții în munți, necăjiți, încercați, luptați de demoni, și, învingând cu harul Lui Hristos toate ispitele, pentru multele lor virtuți, s-au arătat, prin faptele lor, și făcători de minuni. Și nu doar cât au dus viață pământească, ci și după moartea lor ei sunt de ajutor tuturor celor care se roagă lor cu credință. Căci, până în ziua de astăzi, cei care merg și se închină cu evlavie la mormântul acestui dumnezeiesc părinte, cuviosul Anastasie, el se arată vindecător tuturor și grabnic ajutător celor care îl cheamă cu credință. Pentru rugăciunile lui, Hristoase, Dumnezeule, miluiește-ne pe noi ca un iubitor de oameni [3].

Sinaxarul Sfântului Anastasie, precum și a altor trei sfinți, Kendéas, Therápon și Auxentie, este scris mai târziu. De fapt, aceste sinaxare sunt datate între secolele al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea. Din acest motiv, nu putem să ne bazăm întru totul pe informațiile pe care acestea le oferă.

Cercetând informațiile existente cu privire la Sfântul Anastasie, trebuie să luăm serios în considerare și un ultim studiu al cercetătorului și istoricului Kóstas Kírris, care, potrivit Codicelui Coislin 105 din sec. X-XI, îl plasează pe Sfântul Anastásios anterior secolului al X-lea, adică destul de devreme față de perioada pe care o menționează sinaxarul scurt. Referitor la acest subiect, Kóstas Kírris scrie: Faptul că Sfântul Anastásios a trăit înainte de secolul al X-lea o dovedește însăși existența biografiei lui în Codicele Coislin din secolele X-XI [4].

De asemenea, se impune să comparăm concluziile unui studiu recent al monahului Harítonos Stavrovuniótis despre chestiunea cuvioșilor părinți care au fost alungați, printre care s-a aflat și cuviosul Anastásios.

a) Toți erau romei (romani – adică monahi care mărturiseau credința ortodoxă și care proveneau de pe cuprinsul Imperiului Bizantin)

b) Nu au venit toți odată în Cipru, ci în etape de timp diferite (oricum, în perioada timpurie sau mijlocie bizantină), și în diferite împrejurări.

c) Numărul total al acestor cuvioși nu este cunoscut cu exactitate, deși, din tradiție, numărul lor a fost apreciat, simbolic, la 300 de preoți (…) [5].

Deși, până acum, s-au scris foarte multe studii, de către diferiți cercetători, cu privire la perioada în care au trăit, la supranumele pe care îl purtau (,,alamani”), precum și la condițiile în care au ajuns în Cipru acești 300 de sfinți ,,alamani”[6], nu vom aminti aici mai multe. Ne vom opri mai mult la minunile sfântului, precum și la dovezile existenței sale. Aceste dovezi au fost mormântul său, precum și uneltele de țesut pe care le-a folosit cât a trăit, într-o peșteră din Peristeróna (Mesaoría). Sfântul Anastasie, Făcătorul de minuni, așa cum este numit, a trăit în post, privegheri și rugăciune, tămăduind fiecare boală. Mai mult, însă, îi cereau ajutorul, cei care sufereau de afecțiuni reumatice, artroză, paralizie și fracturi.

Vechea biserică a Sfântului Anastasie, Peristeropighi, Cipru

Sfântul Anastasie nu a încetat nici o clipă să lucreze, ca să-și asigure, în acest mod, traiul zilnic. Într-o peșteră pe care el a ales-o ca să se nevoiască, și-a așezat uneltele sale de lucru, și acolo țesea saci pentru păstrarea și transportul cerealelor. Pe mormântul său s-au păstrat, până în august 1947, suveicile de lemn folosite de el, menținute într-o stare destul de bună. Cu aceste unelte se atingeau toți cei suferinzi, ca să se tămăduiască, cerând ajutorul sfântului. Mai apoi le-au așezat în fața icoanelor lui, la cele două biserici ale sale, cea veche, de mănăstire, și cea nouă[7]. În paralel, din dragoste pentru sfântul, închinătorii mai aduceau la mormântul său și figurine de ceară.

Suveicile Sfântului Anastasie

Pomenirea Sfântului Anastasie se face în fiecare an în ziua de 17 septembrie.

Tropar, glas I

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Anastasie. Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Note:

1. Vezi Haríkleia Mihalopoúlou-Haralámbous, Peristeronopighí, din cele mai vechi timpuri, până în 1974, Lefkosía, 1998, pp. 189-210.
2. Leóntios Maherás, Prezentarea iubitei noastre țări, Cipru, care se numește Krónaka. Traducere și prefață de Ándros Pavlídis, Editura Filokipros, Lefkosía, 1982, p. 26.
3. Slujba cuvioșilor Anastasie, Hariton, Afxentie, Kendéas, Luca Apostolul, Sfântul Dimitrie și Constantin a fost editată prin grija și cu cheltuiala Arhiepiscopului Hrísanthos al Ciprului.
4. Kóstas P. Kírris, Cei 300 sfinți alamani din Cipru. Marea Enciclopedie Cipriotă, Editura Filókipros, Tom I, Lefkosía, 1984, p.330.
5. Monahul Hariton Stavrovuniotul, Cuvioșii și purtătorii de Dumenzeu Asceți din Cipru, Iliófotos, Afxouthénios, Epafróditos și Efthénios. Slujba și viața acestora, Buletinul Școlii de Studii Cipriote, Tom 66, 2002, Lefkosía, 2004, pp. 46-47.
6. Harálambos Papadópoulos, Sfinții alamani din Cipru, Revista,,Apostolul Varnava”, Tom 16, Lefkosía, 1955, pp. 176-186 și 210-225. J. Hackett, «The saints of Cyprus» (chapter viii), A history of the Orthodox Church of Cyprus, London 1901, pp. 370-432. Arhiepiscopul Macarie al III-lea al Ciprului, Cipru, insula sfântă, Atena, 1968. Papástavros Papagathanghélou, Sfinții alamani din Cipru. Figuri care au sfințit Cipru, Lefkosia, 1988, pp. 503-508.
7. În 2003, la un an de la deschiderea parțială a circulației în zona cipriotă ocupată de turci, un grup de credincioase din eparhia Ammohóstou au găsit două dintre uneltele de lemn ale Sfântului Anastasie. Astăzi, aceste sfinte relicve se păstrează la biserica Sfintei Tecla, în cartierul Sfinții Arhangheli din Larnaka.

Sursa: Viața, minunile și slujba Sfântului Anastasie Făcătorul de Minuni din Peristeronopighí, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi, 2007