Sfântul Petru Damaschin: Harul, “maica cea de obşte a tuturor”

Sfântul Petru Damaschin temperează realitatea dură a păcatului cu prezenţa atotpătrunzătoare a harului lui Dumnezeu. După cum au observat Artioli şi Lovato, el „are un simţ acut al antecedenţei harului”^[1]. Încă de la începutul lucrării Spre aducere amintecătre propriul suflet, Sfântul Petru insistă pe ideea că orice bine este săvârşit prin har. Conform lui Petru, numai prin „harul lui Dumnezeu” a putut el să scrie despre viaţa duhovnicească şi „prin harul lui Dumnezeu” a putut să afle răspuns la întrebările sale. Mai mult, în opinia lui Petru, omul se mântuieşte prin harul lui Dumnezeu, iar rugăciunea nu este cu putinţă decât numai prin prezenţa harului. Precum Apostolul Pavel, Petru Damaschinul consideră că harul este un dar de la Dumnezeu, dar Dumnezeu îl poate lipsi pe om de acest dar. Poate că rolul harului în teologia duhovnicească a lui Petru este cel mai bine zugrăvit în paragraful ce încheie introducerea sa la Spre aducere aminte…

Faptele rele sunt ale noastre, făcute din trândăvia noastră şi din împreuna-lucrare a dracilor. Iar toată cunoştinţa, virtutea şi puterea sunt har al lui Dumnezeu, ca şi toate celelalte. Dumnezeu le-a dat tuturor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu (cf. In 1, 12), prin păzirea poruncilor dumnezeieşti. Mai bine zis, aceste porunci şi harul dumnezeiesc ne păzesc pe noi.

De la un capăt la celălalt al lucrării Spre aducere aminte…, Petru revine în mod repetat la importanţa harului în viaţa duhovnicească. De fapt, el ne zugrăveşte o teologie a harului atât de „înaltă”, încât de două ori personifică harul ca fiind o mamă: „Harul lui Dumnezeu şi Maica de obşte a tuturor” [ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ καὶ κοινὴ πάντων Μήτηρ]; şi „harul lui Dumnezeu, maica cea de obşte a tuturor” [ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ καὶ κοινὴ πάντων µήτηρ]. În continuarea analogiei cu mama, tragem concluzia că, pentru Petru, harul este darul lui Dumnezeu care naşte mântuirea şi, prin extensie, viaţa duhovnicească.

Din cele mai mult de o sută de referiri la har din Spre aducere aminte…, majoritatea se referă la harul „împuternicitor” al lui Dumnezeu. Dintre acestea, Petru face frecvent legătura dintre harul lui Dumnezeu şi dobândirea cunoaşterii. De vreme ce teologia duhovnicească a lui Petru se sprijină masiv pe dobândirea cunoaşterii, este imperativ să înţelegem deplin învăţăturile sale despre harul lui Dumnezeu şi rolul său în dobândirea cunoaşterii. El scrie:

Prin harul lui Dumnezeu am ajuns la răspunsurile pe care le căutam.

Iar al mântuirii este Dumnezeu, Care a dăruit… cunoştinţa… pe care nu le poate avea omul în afară de harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a făcut şi rugăciunea, şi cunoştinţa… după har.

S-a învrednicit să cunoască acestea şi să le rabde prin harul lui Dumnezeu.

Cunoştinţa duhovnicească nu se naşte numai din cugetare, ci se dă de Dumnezeu după har celor smeriţi la cuget.

Aceştia sunt cei ce au făcut pace în sufletul şi trupul lor supunând trupul duhului ca… să împărăţească harul Duhului Sfânt în suflet, şi să-l călăuzească precum voieşte, dăruindu-i cunoştinţă dumnezeiască.

A avea pentru Hristos o minte care să înţeleagă, prin înţelepciunea Duhului, care este cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti.

Cel ce a învăţat prin harul lui Dumnezeu lucrurile de la El.

A avea toată cunoştinţa, mai bine zis de o va fi primit de la Dumnezeu în dar.

Harul să ne deschidă ochii sufletului, ca să înţelegem şi să neminunăm de înţelesurile şi cuvintele…

Prin har am început să înţeleg.

Dar nu a mea este cunoştinţa, nici lucrarea, ci a harului Tău.

Înţelegând prin har cele ale puterilor de sus.

Dacă harul l-a înălţat la tărâmul dumnezeieştii cunoaşteri.

Harul lui Dumnezeu care a dăruit tuturor oamenilor cunoaştere duhovnicească”.

În opinia Sfântului Petru, cunoaşterea este un dar al harului lui Dumnezeu, revărsat asupra omenirii. Cunoaşterea duhovnicească sau dumnezeiască (πνευµατικὴ γνῶσις/θέιαν γνῶσιν)^[2] este dobândită nu prin simpla citire şi studiu, ci prin revărsarea harului lui Dumnezeu. Odată ce omul primeşte acest dar al cunoaşterii dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu, atunci poate să studieze şi să se nevoiască să înţeleagă Sfintele Scripturi. Pe scurt, toată cunoaşterea lucrurilor necreate, inclusiv a lui Dumnezeu, este, în cele din urmă, un dar al harului lui Dumnezeu.

Sfântul Petru pune, de asemenea, accent pe faptul că theosis [îndumnezeirea] este rodul harului lui Dumnezeu. Spre aducere aminte către propriul suflet conţine şase referiri la theosis, iar Petru leagă cinci dintre acestea cu harul:

Şi de va putea să le facă acestea, nu se va afla în toată zidirea lucru sau îndeletnicire, sau loc să-l poată împiedica să se facă aşa cum a voit Dumnezeu la început să fie, după chipul şi asemănarea Lui şi, prin străduinţă, Dumnezeu după har [καὶ θέσει Θεὸς κατὰ χάριν].

Prin înţelepciune şi prin sălăşluirea Duhului Sfânt şi prin înfiere, pentru faptul că s-a răstignit şi s-a îngropat, şi a înviat, şi s-a înălţat împreună cu Hristos în chip duhovnicesc prin imitarea Lui sau prin purtarea în lume; şi, simplu, vorbind, devine Dumnezeu după har [καὶ ἁπλῶς θέσει Θεὸς κατὰ χάριν γίνεται], luând arvuna fericirii de acolo.

În cele din urmă, [cele şapte porunci] îl vor face pe om dumnezeu [ἄχρις ἂν Θεὸν ποιήσωσι τὸν ἄνθρωπον], prin harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce se hotărăsc să le împlinească.

Căci toate fericirile fac dumnezeu după har pe om [Πάντες γὰρ οἱ µακαρισµοὶ Θεὸν κατὰ χάριν ποιοῦσι τὸν ἄνθρωπον].

În acel tărâm, gândurile omului sunt liniştite şi omul devine un fiu al lui Dumnezeu prin har [υἱὸς Θεοῦ κατὰ χάριν γίνεται], iniţiat în tainele ascunse în Sfintele Scripturi.

Asemănător, capacitatea de a trece prin cele opt etape ale contemplării este cu putinţă numai prin harul lui Dumnezeu.

În sfârşit, dobândirea virtuţilor este cu putinţă numai prin harul lui Dumnezeu: „A le dobândi pe toate acestea [virtuţi] este cu putinţă doar prin harul Celui ce ne dăruieşte biruinţă asupra patimilor”. De exemplu, el scrie: „Dacă prin darul lui Dumnezeu ai primit darul discernământului” şi, mai explicit, „dacă a lui ar fi puterea, a lui ar fi şi râvna. Dar harul este al lui Dumnezeu”. Semnificativ, toate lucrurile bune, spune Petru, inclusiv virtuţile sunt rezultatul bunăvoinţei lui Dumnezeu. Acelaşi adevăr formulat negativ, omul poate „să se izbăvească de patimi cu harul lui Hristos”. În teologia duhovnicească a lui Petru, harul este omniprezent şi este răspunzător pentru tot binele. Fără har, spune el, omenirea este menită să fie despărţită de Dumnezeu pentru veşnicie. Omul, monah sau nu, doar prin harul lui Dumnezeu are „puterea de a face ceva”. Pe scurt, teologia duhovnicească a lui Petru este centrată pe harul lui Dumnezeu, şi cu totul dependentă de acesta^[3].

Note:

^[1] „[U]n senso molto acuto della prevenienza della grazia”, La Filocalia, 3: p. 10.

^[2] Expresia πνευµατικὴ γνῶσις este uneori înţeleasă în literatura creştină a primelor veacuri ca o referire la acea cunoaştere dăruită de Dumnezeu prin care omul poate să pătrundă la o înţelegere mai profundă a textului scripturistic, înţeleasă în mod tradiţional ca sensul alegoric al Scripturii. Însă, conform lui Columba Stewart, „Evagrie întrebuinţează acest termen pentru cunoaşterea creştină la modul general”. De la un capăt la celălalt al corpusului său de scrieri, Petru pare să zugrăvească o concepţie despre cunoaşterea duhovnicească mai degrabă evagriană, de vreme ce nu spune că duce la o înţelegere mai profundă a Bibliei. Mai degrabă, Petru înţelege πνευµατικὴ γνῶσις ca pe un dar al lui Dumnezeu, care face cu putinţă orice înţelegere a Scripturii. Vezi Columba Stewart, Cassian the Monk (New York; Oxford, 1998), pp. 91, 194, n. 39.

^[3]Accentul pus de Petru pe har aminteşte de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Într-un tratat despre Rugăciunea Domnească, Maxim oferă un rezumat concis al teologiei sale duhovniceşti: „Înfierea ne-o hărăzeşte dăruindu-ne, după har, naşterea cea mai presus de fire, de sus, prin Duh. Pe aceasta o păzeşte şi o păstrează împreună cu Dumnezeu libera voinţă a celor ce s-au născut, cultivând cu dragoste adevărată harul dăruit şi sporind prin împlinirea sârguincioasă a poruncilor frumuseţea dăruită prin har”. Tâlcuire la Tatăl nostru, rândurile 96-102 [trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia, vol. 2, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 250], în Andrew Louth, „Introducere” la lucrarea sa Maximus the Confessor (Crestwood, NY, 1996), pp. 3-70, la pp. 33-34. A se observa că atât mântuirea, cât şi îndumnezeirea sunt dobândite de credincios prin har. Vezi, de asemenea, Josef Loosen, Logos und Pneuma im begnadeten Menschen bei Maximus Confessor (Münster, 1940).

Sursa: Greg Peters, Sfântul Petru Damaschinul – monah bizantin şi teolog duhovnicesc, Ed. Doxologia, 2014