Timp și Biserică – 1

Venirea lui Hristos a adus în lume Împărăția lui Dumnezeu. Iar spațiul unde se arată Împărăția lui Dumnezeu este Biserica. Biserica păstrează veșnicia în istorie și conferă istoriei perspectiva veșniciei. Biserica este trupul lui Hristos, care transcende spațiul și timpul, deschizându-le oamenilor o comuniune supratemporală și transcendentă cu Dumnezeu, unde toate sunt prezente în Sfântul Duh. În Biserică este răscumpărat întregul timp și întreaga lume. Ceea ce Dumnezeu a oferit lumii se află în Biserică și se predă omului spre mântuirea și înnoirea lui.

Împărăția lui Dumnezeu nu este așteptată doar ca una viitoare, ci devine prezentă și este trăită acum. Învierea și înnoirea în Hristos a oamenilor nu este așteptată doar în viitor, ci se dăruiește deja în prezent: ”Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5:25). Glasul lui Hristos, care s-a făcut deja auzit și i-a chemat pe oameni de la moarte la viață, îi va chema și pe cei care se află în morminte și îi va învia. Ceasul care urmează să vină, dar care este deja prezent, este ceasul prezenței lui Hristos. Este Însuși Hristos. Cele din urmă, eshatonul, există în Adam cel eshatologic, adică în Hristos. Cele așteptate sunt deja dăruite în Persoana Lui. Vremea prezenței lui Hristos și a Bisericii Lui este vremea ”zilelor din urmă”[1]. Este vremea în care Dumnezeu și Împărăția Lui se arată în istorie (Vezi Matei 16:28, Marcu 9:1, Luca 9:27). Este pârga vieții celei veșnice, care nu mai este întreruptă de moarte[2].

Deja Schimbarea la Față și Învierea lui Hristos reprezintă arătări ale Împărăției lui Dumnezeu în lume. Și vremurile de după venirea lui Hristos sunt vremurile cele din urmă. Arătarea slavei lui Dumnezeu în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, precum și arătările Sale personale către Sfinții Bisericii, sunt evenimente eshatologice. Și trăirea acestor fapte reprezintă experiența arătării eshatologice a lui Dumnezeu, care, întrucât se realizează în timp și în spațiu, unde continuă să există stricăciunea și moartea, au caracter parțial, ”în parte” (I Corinteni 13:9). Astfel, cele din urmă sunt în același timp prezente și așteptate, trăite în prezent și așteptate în viitor.

Prin întemeierea Bisericii s-a realizat comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii. Dumnezeul cel necreat și veșnic s-a unit în chip ontologic cu omul creat și stricăcios. Viața veșnică s-a arătat în cea vremelnică. Astfel, omul stricăcios și muritor devine necreat și veșnic, adică fără de început, pentru că necreat, veșnic și fără de început este și harul care îi înnoiește ființa. Nu mai rămâne nimic care să împiedice unirea realității create cu realitatea necreată, a celei vremelnice cu cea veșnică, a vieții prezente cu viața viitoare. Vremea în care se realizează aceste evenimente este vremea cea din urmă, timpul eshatologic. Ziua și ceasul acestea sunt eshatologice. Nu mai așteptăm nimic altceva. Nici pe Mesia, nici pe Mângâietorul, nici pe Antihrist. Toate sunt prezente acum. Și Hristos, și Mângâietorul, și Antihrist. Hristos este prezent prin Duhul Sfânt în Biserică. Și Antihrist este prezent ca duh viclean care luptă împotriva Bisericii[3]. Prezența lui Antihrist este un fenomen eshatologic nu atât în sine, cât ca relație sau, mai exact, în opoziție cu prezența eshatologică a lui Hristos. Toate câte au loc prin arătarea în trup a lui Dumnezeu în istorie, prin răstignirea și Învierea Lui, alcătuiesc vremurile cele din urmă, ziua cea din urmă, ceasul cel din urmă, care există aici și acum.

Așadar, cele din urmă nu se limitează la sfârșitul istoriei, ci există deja în această viață. Întreaga perioadă de după venirea lui Hristos reprezintă vremurile cele din urmă. Și Hristos Care este ”Alfa şi Omega… Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apocalipsă 1:8), este Domnul, începutul și sfârșitul istoriei. Oricine Îl are pe Hristos are viața (I Ioan 5:11). Experiența vieții acesteia există deja în Biserică. Înnoirea în Hristos și îndumnezeirea omului care sunt așteptate în veacul viitor, se trăiesc din viața aceasta: ”Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea precum este” (I Ioan 3:2).

Împărăția lui Dumnezeu, deși se arată în lume ”ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13:12), nu încetează să fie în mod real prezentă. Simbolurile prin care ni se oferă nu sunt metaforice sau analogice, ci sunt reale. Lumina necreată a Schimbării la Față, a Învierii, a Cincizecimii, ceea ce văd Sfinții Bisericii, este lumina Împărăției lui Dumnezeu. Este simbolul real al prezenței Lui.

Marea greșeală pe care o face mai ales teologia apuseană în acest punct este că ”arătarea simbolică sau parțială a Împărăției lui Dumnezeu în lume este consideră o noțiune metaforică sau analogică. Acest lucru l-a combătut cu deosebită insistență Sfântul Grigorie Palama în controversa cu Varlaam Calavritul. Lumina Schimbării la Față, care este același lucru cu lumina pe care o văd Sfinții Bisericii, nu este un simbol creat al Împărăției lui Dumnezeu, ci simbolul ei fizic. Este, cu alte cuvinte, aceeași lumină a Împărăției lui Dumnezeu care se arată ”în parte”, ca să fie accesibilă omului. Așa cum zorile care provin din lumina soarelui reprezintă simbolul fizic sau preambulul arătării soarelui, la fel și lumina necreată care se arată în Biserică reprezintă simbolul fizic al Împărăției lui Dumnezeu[4].

[Va urma]

[1] Vezi Fapte 2,17, II Timotei 3:1, Evrei 1:2, Iacov 5:3, I Ioan 2:18, Atanasie cel Mare, Împotriva arienilor 1,55, ΡG 26,125C.

[2] Vezi Sávvas Agourίdis, «Χρόνος και αιωνιότης (εσχατολογία και μυστικοπάθεια), εν τη θεολογική διδασκαλία Ιωάννου του Θεολόγου», Επιστημονική Επετηρίς Θεολογικής Σχολής, vol. 3, Tesalonic 1958, p. 156.

[3]”Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2:18). Vezi și I Ioan 4:3. Mai multe despre Antihrist vezi în studiul nostru Ορθόδοξη Θεολογία και κοινωνική ζωή, Tesalonic 1989, pp. 126-35.

[4] Vezi Sfântul Grigorie Palama, Υπέρ των ιερώς ησυχαζόντων 3,1,14, Συγγράμματα, vol. 1, Tesalonic 1962, p. 628. Αντιρρητικός προς Ακίνδυνον 5,8,33, Συγγράμματα, vol. 3, Tesalonic 1970, p. 311.