Timp și Biserică – 2

Caracterul eshatologic al Bisericii se revelează mai ales în Taina Dumnezeieștii Euharistii. Săvârșirea acestei taine este actul eshatologic central prin excelență al Bisericii. Este slujirea ei. Aceasta întemeiază societatea desăvârșită, care transcende delimitările spațiale și temporale și revelează lumii Împărăția lui Dumnezeu. Părtășia la Dumnezeiasca Euharistie este părtășie cu Hristos. Este părtășie la viața Lui veșnică (Ioan 6:33-37). Este intrare în Împărăția Lui. Aceste lucruri nu sunt niște metafore, ci au loc în mod real și sunt oferite ca experiență vie membrilor Bisericii. Viața creștină are un caracter empiric. Și conținutul acestei experiențe este prezența Împărăției lui Dumnezeu. Viața creștinilor în Biserică are ca premisă prezența Împărăției lui Dumnezeu, către ea se îndreaptă și din ea se hrănește.

Prin părtășia la Împărăția lui Dumnezeu omul transcende timpul. După cum și prezența Împărăției lui Dumnezeu în lume anulează delimitările temporale. Liturghia Bisericii, Dumnezeiasca Euharistie, care este arvuna Împărăției lui Dumnezeu, răstoarnă orice noțiune a succesiunii temporale. Este cina la care Hristos își oferă propriul Trup și Sânge înainte de Răstignirea Sa și care continuă să se săvârșească și după Învierea Sa.

Biserica lui Hristos nu este un grup social convențional sau parțial, ci o societate universală. Și este universală, pentru că se întinde nu doar ”în toată lumea”, ci și ”în toate timpurile”[1]. Biserica arată lumii veșnicia și călăuzește lumea către ea. Așezămintele Bisericii, observă Sfântul Vasilie cel Mare, mută mintea omului ”de la cele prezente la cele viitoare”. Astfel, continuă același ierarh, cu fiecare îngenunchiere și cu fiecare ridicare, credinciosul dă mărturie în fapt ”că prin păcat ne prăbușim, iar prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit suntem chemați la ceruri”[2].

Acest act simplu și expresiv al plecării genunchilor îi oferă Sfântului Vasilie cel Mare prilejul de a aminti de noile dimensiuni în care se mișcă viața credinciosului. Primind iubirea de oameni a lui Dumnezeu ca putere care ridică de la pământ la cer, omul constată că există noi orientări în timpul liniar al istoriei. Veșnicia este legată de temporalitate. Astfel, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă din timpul liniar preia o extindere nelimitată și o greutate incomensurabilă. Devine vas al veșniciei și este oferită ca posibilitate de comuniune a finitului cu infinitul. Ceea ce este veșnic devine experiență în timpul istoriei. Iar timpul nu se limitează la un flux evaziv și ireversibil, ci fiecare clipă îi acordă omului posibilitatea de a răspunde la dragostea nemărginită a Dumnezeului veșnic.

Biserica nu este supusă timpului, ci călăuzește de la timp la veșnicie. Ca trup al lui Hristos și societate a îndumnezeirii, Biserica introduce lumea în Împărăția lui Dumnezeu. Dar, iarăși, ca Trup al lui Hristos și societate a îndumnezeirii, Biserica revelează în lume Împărăția lui Dumnezeu. Lumea și Împărăția lui Dumnezeu sunt legate una de alta și se întrețes creând astfel vremea eshatologică a prezenței Bisericii. Timpul istoriei devine spațiu al intrării în veșnicie.

Transcenderea lumii se realizează prin Hristos în Biserică, cu lucrarea harului Sfântului Duh[3]. Biserica nu va fi distrusă odată cu lumea. Sfârșitul lumii, care va fi și sfârșitul timpului, nu va fi și sfârșitul Bisericii. Biserica este cea care călăuzește la Împărăția lui Dumnezeu. Și după cum arătarea Împărăției lui Dumnezeu nu are loc dintr-o dată, ci treptat, la fel și sfârșitul lumii nu vine dintr-o dată, ci se prezintă mai întâi ca preludiu și apoi vine ca desăvârșire. Preludiu al sfârșitului a fost distrugerea Ierusalimului, iar desăvârșirea acestuia va fi distrugerea finală a lumii.

Hristos, referindu-se la sfârșitul lumii, leagă distrugerea Ierusalimului de distrugerea lumii: ”Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:34-35). Distrugerea Ierusalimului a avut loc înainte de a trece generația, neamul, despre care a vorbit Hristos. Iar distrugerea finală se va realiza înainte de a trece neamul creștinilor[4].

Sfârșitul lumii, ca și începutul ei, nu pot fi plasate într-un moment anume de timp. Începutul și sfârșitul lumii sunt înțelese de om doar în relație cu poziția lor convențională în timp. Astfel, fără a constitui fenomene subiective, sunt inevitabil legate de poziția subiectivă a omului în istorie și sunt inaccesibile ca voințe ale lui Dumnezeu. Deci, mai corect, am putea vorbi nu despre sfârșitul lumii, ci despre taina sfârșitului lumii, care va fi și taina sfârșitului timpului, după cum se cuvine să vorbim despre taina începutului lumii, care este și taina începutului timpului.

Înainte de timp, ca și după timp, există veșnicia cea mai presus de timp[5]. Timpul dobândește sens, pentru că este legat de veșnicie. Devine istorie reală, pentru că se unește cu eshatologia[6]. Istoria nu are sens fără un anume sfârșit. Iar sfârșitul istoriei, după venirea lui Hristos, stă în fiecare clipă a ei. Astfel, pentru Biserică, sensul istoriei se găsește în adâncul nelimitat al fiecărei clipe a ei, iar nu în alternările exterioare ale fluxului temporal. Durata timpului și a istoriei dobândește valoare doar din perspectiva adâncimii acestora. Iar adâncimea timpului și a istoriei oferă unica justificare esențială a lungimii lor.

Limitarea timpului la o mișcare unidimensională conduce inevitabil la frustrare și dezamăgire. Istoria civilizațiilor este o istorie a frustrărilor. Iar ceea ce se numește civilizație creștină, ca creație omenească în timpul istoric liniar, va avea același sfârșit. Însă ceea ce oferă Biserica este calea de ieșire din impasul secular. Este ieșirea din curgerea fără scop a timpului și intrarea în mișcarea circulară a deplinătății iubirii și vieții dumnezeiești.

Spațiul și timpul seculare sunt prinse în înșelăciunea lumii. Se transformă însă în factori pozitivi atunci când sunt folosite ca prilejuri de intrare în adevărul vieții veșnice. Viața prezentă, atrage atenția Marele Vasilie, este în realitate moarte. Alta este viața la care îl cheamă Hristos pe om[7]. Este viața care nu se supune înșelării lumii și este respingere a morții. Este viața care transfigurează omul și îl așează mai presus de posibilitățile și perspectivele omenești. Este viața Împărăției lui Dumnezeu, care se arată în Biserica lui Hristos și se dăruiește omului aici și acum.

Creștinul este chemat să folosească corect timpul și să îl investească în perspectiva vieții veșnice (Efeseni 5:16, Coloseni 4:5). Relativitatea și pervertirea vieții prezente nu reprezintă stări negative sau simple episoade, ci posibilități de mutare de la ”cele făcute de mână omenească și nestatornice la cele statornice și nemișcătoare”[8]. În această perspectivă, toate își găsesc locul și justificarea. Nimic nu este abandonat. Nimic nu este trecut cu vederea. Nimic nu este abordat ca întâmplător. Dumnezeu este Domnul lumii și al istoriei, Cel ce pe toate le vede și pe toate le ține. Bucuria și durerea, reușita și nereușita, progresul și catastrofa nu se anulează reciproc, ci sunt oferite ca mijloace spre desăvârșirea omului, ca viața lui să dobândească valoare – și această dobândire a valorii se înfăptuiește numai în Biserică.

Biserica nu este potrivnică timpului, ci se manifestă în timp. Nu regretă timpul care a trecut, nici nu se neliniștește în fața timpului care va să vină. Încheierea zilei care trece este începutul zilei care vine. Fiecare vecernie ne introduce în ziua cea nouă. Și, câtă vreme omul se poate mâhni pentru ceea ce a pierdut sau se poate bucura pentru ceea ce așteaptă, îi poate părea rău pentru trecut sau se poate teme în fața viitorului, Biserica îl cheamă statornic și netulburat la o cale încredințată în mâinile lui Dumnezeu, Cel care este Domnul timpului și al istoriei, Atotțiitorul.

Note:

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Psalmul 144,4, ΡG 469-70.

[2]Despre Duhul Sfânt 27,66, ΡG32,192C.

[3]Vezi: ”Să vină harul și să plece lumea aceasta” (Didahia celor doisprezece Apostoli).

[4] Despre tâlcuirea cuvântului ”neam” ca neam al creștinilor, vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Matei 77, ΡG 58, 502.

[5] Μ. Βασιλείου, Εις Εξαήμερον 1,5,ΡG 29,13Α,

[6]Vezi O. Clement, Transfigurer le temps. Notes sur letemps a la lumiere de la tradition orthodoxe, Neuchatel 1959, p. 130.

[7]Omilie la Psalmul 33,9,PG 29,373A.

[8] Grigorie Theologul, Cuvântul 7,19,ΡG 35,780Β.