Viața Sfântului Iosif cel Nou – 3. Alegerea și hirotonia ca Mitropolit al Timișoarei

În anul 1650, pe când sfântul se găsea încă la Vatoped, a fost ales Mitropolit al Timișoarei, cetate aflată atunci sub stăpânire turcească. Sfântul împlinise atunci 62 de ani (1588-1610) de când se găsea la Sfântul Munte, adică mai bine de o jumătate de veac, și se distingea prin sfințenia vieții lui, prin învățăturile și prin minunile pe care le făcea. Toate aceste virtuți au atras atenția credincioșilor ortodocși din Timișoara, care și-au întors privirea spre personalitatea sa duhovnicească, care, deși se găsea la o vârstă destul de înaintată (82 de ani), au dorit să îl aibă ca mitropolit, fiind cunoscut de toată lumea și cinstit ca ,,sfânt în viață”. […]

După alegerea sa în funcția de Mitropolit al Timișoarei, pronia cerească a făcut ca un distins intelectual român, Damaschin Udrea, să treacă pe la mănăstirea Vatoped, el venind în acea perioadă ca închinător la Sfântul Munte. Sfântul Iosif l-a chemat la el și l-a rugat să îl învețe limba vorbită de poporul pe care urma să îl cârmuiască. Cu ajutorul harului Lui Dumnezeu și prin luminarea Sfântului Duh, deși ajunsese la o vârstă destul de înaintată, mitropolitul Iosif a învățat în numai trei luni așa de bine limba română, încât, atunci când a fost întronizat la Timișoara, le-a vorbit credincioșilor în limba lor[1]. Acest lucru a fost considerat drept ceva foarte firesc, încă o binecuvântare pentru locul acela, care a provocat o bucurie imensă și dragoste deosebită pentru persoana bătrânului ierarh. Multele și deosebitele virtuți ale sfântului l-au făcut pe cel care îl învățase limba română, Damaschin Udrea, să decidă de a rămâne în preajma lui pentru a-l ajuta la îndeplinirea îndatoririlor sale arhierești. Mai mult de atât, el va fi hirotonit diacon și va fi, în viitor, cel mai apropiat colaborator al sfântului ierarh. Acesta va deține funcția de secretar al mitropolitului timp de șase ani, până la sfârșitul vieții pământești a acestuia. Același Damaschin, la cinci ani de la moartea ierarhului (1701) a redactat și biografia părintelui și învățătorului său în viața duhovnicească.

Ieromonahul aghiorit Iosif a fost hirotonit arhiereu de către Patriarhul Ecumenic Partenie al II-lea (1644-1646, 1648-1651)[2], și, în continuare a primit acceptul din partea sultanului Mahomed al IV-lea (1648-1587). Fiind pregătit cu toate hârtiile necesare, a pornit din Constantinopol[3] spre Timișoara, având binecuvântarea Patriarhiei sub a cărei jurisdicție se găsește, până astăzi, Sfântul Munte[4].

Noul mitropolit Iosif va pleca spre Timișoara lăsând în urmă mult iubita lui isihie, având binecuvântarea Patriarhului sârb Gavriil (1647-1656), care, pe atunci își avea scaunul la Peci[5], de vreme ce noua mitropolie se afla sub jurisdicția patriarhului sârb încă din 1557[6], dar care se afla, în același timp sub ocupație turcească (1552-1716)[7].

Minunile Sfântului Iosif în mijlocul turmei sale nou-încredințate s-au înmulțit odată cu sosirea lui acolo[8].

În timpul îndelungatei călătorii spre Timișoara, s-a întâmplat, însă, o mare minune, care a rămas vie în memoria însoțitorilor sfântului. Când au ajuns cu trăsura la Palanca, unde trebuia să se îmbarce pentru a traversa Dunărea, caii, văzând apele învolburate ale fluviului, s-au speriat și nu au vrut să urce pe bac. În clipa aceea, diaconul său, Damaschin, care se afla împreună cu sfântul, a luat caii de căpăstru și a încercat să îi facă să treacă râul. În zadar, însă! Caii tremurau și se cabrau iar vizitiul își ieșise din minți și a început să înjure de cele sfinte. În acel moment, mitropolitul însuși a coborât din trăsură, și, cu blândețe și cuvinte potrivite a reușit, mai întâi, să îl liniștească pe vizitiu. Mai apoi, a luat din mâinile lui Damaschin hățurile și, vorbind cu blândețe cailor, aceștia imediat s-au liniștit și au urcat pe bac, și au rămas așa până ce au trecut fluviul pe malul celălalt. Atunci, toți care erau prezenți acolo s-au minunat și au îngenuncheat în fața ierarhului și i-au sărutat rasa, fiindcă, cu toții au înțeles că el este vas ales al Lui Dumnezeu, de vreme ce caii s-au liniștit ca la un semn și au făcut tot ce le-a cerut el[9].

Așadar, după ce au trecut Dunărea, s-au îndreptat cu toții spre Vârșeț. Însă, când mai aveau puțin ca să ajungă acolo, se întunecase deja. Dintr-o dată s-a pornit o furtună, cerul s-a întunecat așa de mult că nu puteau să mai vadă nimic înaintea lor. La scurt timp a început și o ploaie puternică iar cei doi vizitii, din cauza ploii și a întunericului, au rătăcit drumul și nu au mai ajuns la Vârșeț, deși acesta era foarte aproape. Sfântul Iosif și suita sa, obosiți cu toții din cauza călătoriei îndelungate, adormiseră în timpul călătoriei, iar când furtuna s-a oprit și s-a luminat de ziuă, în sfârșit, au văzut că se găsesc într-un sat total necunoscut lor. Când au intrat în sat, un detașament de cavalerie turcească a apărut de nicăieri în fața lor și i-a oprit. La început le-a fost frică, dar mitropolitul, întărit cu curajul pe care i-l dădea credința sa, a scos capul afară din trăsură ca să vorbească cu acești călăreți necunoscuți. Atunci, comandantul lor i-a întrebat care dintre ei este ,,preotul ghiaur cel mare”. La asemenea întrebare, toți s-au înfricoșat, dar sfântul a răspuns că el este cel de care întreabă. Atunci, Ismail-Aga (așa se numea comandantul lor) a coborât de pe cal, și, cu vorbe cumpătate i-a dat binețe cinstitului ierarh. Apoi, l-a rugat, în numele lui Allah și al Lui Iisus să se întoarcă la Vârșeț și să îl ajute. De trei zile, una dintre cadânele sale, care era însărcinată, avea dureri îngrozitoare și nu putea să nască. Mai mult decât atât, îngerul Domnului i s-a arătat aceleia și i-a spus că nu va naște până când nu va trece prin fața porții haremului trăsura care îl duce pe ,,preotul cel mare” la Timișoara. Îngerul i-a mai spus ca, la ivirea zorilor, aga să meargă și să îl aștepte pe mitropolit în satul Sama. Imediat după ce cadâna i-a spus agăi viziunea pe care o avusese, acesta a pornit în grabă să-l aștepte pe dumnezeiescul părinte. Acest lucru i-a spus Aga Ismail, îndată ce l-a găsit pe sfântul Iosif, rugându-l să se întoarcă la Vârșeț, și făgăduindu-i că îi va da tot ce dorește, numai să o ajute pe doamna sa să nască.

Sfântului i s-a făcut milă de Ismail, deși era de altă credință, și a poruncit vizitiilor să întoarcă trăsura. Sfântul i-a spus lui Ismail că va merge la casa sa, nu însă pentru a dobândi cele materiale, ci pentru a împlini voia lui Dumnezeu care a spus prin gura Lui Iisus ,,iubiți-vă unii pe alții”, chiar și pe vrăjmașii voștri. Atunci, părintele Haralambie, care făcea parte din suita cinstitului ierarh, s-a scandalizat și i-a spus că nu este corect să dea ascultare cererii unui idolatru și să-i împlinească voia. Sfântul l-a dojenit, însă, pentru cuvintele sale, și i-a spus că Dumnezeu este ,,Unul și deasupra tuturor”. I-a mai spus, de asemenea, că nimeni nu poate să cunoască planurile Lui Dumnezeu cu fiecare, și că fiecare om este dator să facă ascultare față de cel prin gura căruia Dumnezeu vorbește. În continuare, fără alte cuvinte, sfântul a început să se roage în timp ce trăsura luase drumul înapoi, mergând în urma grupului de călăreți turci. În momentul în care trăsura a trecut prin fața porții haremului, cadâna a fost ușurată de durerile nașterii și a născut un copil de parte bărbătească. Văzând minunea aceasta, Ismail-Aga, plin de bucurie și de recunoștință, a alergat după trăsura în care se aflau clericii, a oprit-o și a sărutat dreapta cinstitului ierarh, plângând asemenea unui copil[10].

Vestea acestei minuni s-a răspândit imediat, și, înainte ca sfântul să ajungă la Timișoara, i-au ieșit în întâmpinare un grup de 50 de turci călări, trimiși de Fasli-Pașa, care aveau poruncă de a însoți suita cinstitului ierarh până în oraș, în semn de cinstire, fiindcă toți aflaseră de minunea care se întâmplase la Vârșeț. Fasli-Pașa se purta bine cu creștinii, fiindcă și el se trăgea dintr-o familie creștină care se numea Iacov, dar care își schimbase credința.

Fiul lui Ismail-Aga, cel care s-a născut în mod minunat la rugăciunile sfântului Iosif, se va boteza după moartea tatălui său și va deveni creștin. Mai târziu, când va crește, va deveni monah cu numele Gherasim, iar mai târziu, chiar episcop de Caransebeș și Vârșeț (1695-1708). El însuși, din recunoștință pentru cel care l-a adus la dreapta credință, l-a desemnat pe  Damaschin, în anul 1701, să scrie biografia Sfântului Iosif.

Note:

[1] Gheorghe Cotoșman, Considerațiuni generale asupra izvoarelor și literaturii istorice privitoare la personalitatea Mitropolitului Sfântul Iosif cel Nou, Mitropolia Banatului 7-9 (1956), Timișoara, p. 66

[2] Pr. Grigorie N. Popescu, Viața Sfântului Iosif el Nou, Mitropolitul Timișoarei și a toată țara Banatului, Biserica Ortodoxă Română, 10-11 (1956), p. 932.

[3] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfintele Moaște din România, 1999, p. 111.

[4] Timotei, episcopul Aradului, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 365.

[5] Gheorghe Cotoșman, op. cit., p. 52.

[6] Timotei, episcopul Aradului, op. cit., p. 365.

[7] Pr. P. Bizerea, Sfântul Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarii, în “Biserica Ortodoxă Română”, 5 (1930), p. 421.

[8] Minunile Sfântului Iosif cel Nou în regiunea Timișoarei au fost făcute cunoscute datorită egumenului Mănăstirii Partoș, Nichifor, în 1748. Această lucrare poartă numele Minunile, adică arătări și vindecări minunate pe care le-a săvârșit Sfântul Iosif cel Nou, Mitropolitul Timișoarei, și a fost publicată în “Mitropolia Banatului”, 7-9 (1956), pp. 81-127, și constituie sursa principală care relatează minunile Sfântului Iosif. Domnul I. D. Suciu, în lucrarea sa, ,,Monografia Mitropoliei Banatului”, Timișoara, 1977, pp. 18-21, se îndoiește cu privire la autenticitatea celor două lucrări evocate mai sus (biografia și minunile) pe care le-a descoperit Pr, Gh. Cotoșman. I.D. Suciu face câteva observații filologice și istorice asupra textului, pentru a-și susține punctul său de vedere. Însă, aceste două lucrări constituie, până acum, singura sursă pe care o avem despre viața Sfântului Iosif, și pe care Biserica Română le-a folosit pentru a alcătui slujba sa. Conform mitropolitului Nicolae Corneanu, aceste două lucrări s-au pierdut astăzi. Ele aparținuseră colecției particulare a părintelui Gh. Cotoșman, cel care le achiziționase în schimbul unei sume consistente, dar despre familia acestuia, și, implicit, despre aceste două lucrări nu se mai știe nimic.

[9] Gheorghe Cotoșman, op. cit., pp. 84-85.

[10] Ibidem, pp. 85-91.