Viața Sfântului Iosif cel Nou – 4. Părinte duhovnicesc și făcător de minuni

Sfântul Iosif a ajuns la Timișoara în ziua prăznuirii profetului Ilie, fiind întâmpinat cu mare pompă de o mulțime de oameni din localitățile dimprejurul orașului, dar și din cele mai îndepărtate, care veniseră să-și arate dragostea și cinstirea pentru acest vrednic vlăstar al Bisericii, pe care Maica Domnului l-a dăruit orașului lor. Când au trecut prin fața Seraiului, Pașa însuși a ieșit ca să îl salute pe mitropolit și au schimbat câteva vorbe în limba turcă, fiindcă și sfântul cunoștea această limbă foarte bine. În continuare, ca nou ierarh, a vorbit turmei sale nou încredințate în limba română, spre nespusa bucurie a celor prezenți. Întronizarea sa s-a făcut la 20 iulie 1653 la vechea Catedrală Mitropolitană, aflată în interiorul cetății.

Sfântul Iosif cel Nou, frescă de Sorin Efros, Mănăstirea Lainici

După terminarea ceremoniei religioase, mitropolitul a pornit către casa sa, însă Dumnezeu l-a îndemnat să o ia pe strada Argintarilor. Trecând pe acolo, au apărut în fața lui cei doi fii ai lui Iovan (Ioan) Capră, care era paralitic de 20 de ani. Aceștia îl purtau pe tatăl lor pe o targă și l-au rugat pe sfânt ca să-l vindece pe părintele lor. Imediat, Sfântul Iosif și-a atins mâna sa dreaptă de fruntea bolnavului iar acesta s-a ridicat imediat și a început să meargă. Toți cei care se strânseseră acolo și care văzuseră minunea, au căzut cu toții în genunchi înălțând rugăciuni către Dumnezeu, sărutând rasa cinstitului ierarh și exclamând că mitropolitul lor este om sfânt. Nu doar creștinii i se închinau sfântului, ci chiar și musulmanii[1].

La un an de la întronizarea Sfântului Iosif, Pașa Fasli va părăsi funcția sa, iar în locul lui a venit Pașa Korisantz (1651-165). Acesta era, însă, un om foarte aspru, lacom și nemilos cu supușii săi, și urmărea să se îmbogățească cu orice chip. Însă, sfântul i-a vorbit cu multă bunătate și i-a oferit multe daruri, astfel că bisericile ortodoxe din Timișoara nu au avut de suferit în nici un fel[2].

Sfântul Iosif, vrând ca păstoriții săi să fie oameni cultivați, a înființat în eparhia sa o școală teologică unde urmau să se pregătească viitorii clerici ai mitropoliei[3].

În ziua praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, anul 1652, Sfântul Iosif a mers să slujească în biserica de lemn a cetății. Biserica sărbătorea pomenirea Sfinților Petru și Pavel, și foarte multă lume era prezentă. Știind că va veni acolo și mitropolitul lor, și-au lăsat cu toții casele lor și au mers la biserică. Atunci, însă, aveau să treacă printr-o mare încercare. Dintr-o dată, pe neașteptate, a izbucnit un mare incendiu, în afara cetății, iar un vânt puternic împingea focul spre interiorul cetății. Focul a cuprins totul, case, prăvălii, iar în scurt timp focul ajunsese până aproape de biserica în care, în acel moment, slujea sfântul mitropolit. În acest incendiu devastator și-au pierdut viața și foarte mulți oameni. În acea clipă, sfântul, așa, îmbrăcat cu toate odăjdiile arhierești, a ieșit din biserică și privea cum focul, împins de vântul care sufla cu putere, ajunsese foarte aproape de pereții bisericii, iar oamenii, înspăimântați fugeau fiecare care încotro ca să-și salveze viața. Atunci, sfântul a căzut în genunchi pe treptele bisericii, și-a plecat capul până la pământ și a început să se roage. Nu a trecut mult timp și, dinspre miazănoapte, nori negri au acoperit cerul. A început să tune și să fulgere și o ploaie deasă a început să cadă, și, în scurt timp, a stins incendiul. Când s-a înserat, o lumină s-a arătat pe bolta cerului, și șapte curcubeie, unul după altul, și-au făcut apariția pe cer. Atunci, sfântul s-a ridicat de la pământ, dar veșmintele sale erau uscate și neatinse de ploaie. Toți cei prezenți și-au dat seama că au fost martorii la două mari minuni. Apoi, sfântul a mers la chilia sa și s-a închis înăuntru pentru trei zile și trei nopți fără ca să vadă pe nimeni. Când a ieșit, după trei zile, pe spatele palmei mâinii sale stângi se putea vedea semnul Sfintei Cruci care răspândea lumină în timpul nopții. Acest semn dumnezeiesc îl va purta sfântul până în ziua ieșirii sale din această viață[4].

În același an, egumenul Mănăstirii Partoș l-a invitat pe cinstitul ierarh ca să slujească la praznicul Sfinților Arhangheli, care erau protectorii mănăstirii, fiindcă se aduna foarte multă lume care dorea să-l vadă pe păstorul lor, despre care se dusese vestea că este făcător de minuni. Sfântul i-a promis starețului că va fi prezent la sărbătoare și, cu trei zile înainte, a pornit pe jos de la Timișoara spre mănăstire. Distanța din oraș până la mănăstire este de mai mult de 50 de kilometri. Împreună cu ierarhul se mai aflau monahul Arion și diaconul Damaschin. Însă, în drumul lor, au început să se strângă oameni din toate satele dimprejur, și încet, încet, s-a strâns un grup de mai mult de 1000 de oameni. Văzând monahii de la Partoș această mare de oameni, s-au speriat, la început, crezând că o armată dușmană se apropie ca să îi atace. Dar, când oamenii s-au apropiat, l-au văzut pe Sfântul Iosif în fruntea lor, i-au ieșit înainte și au căzut în genunchi închinându-i-se cu mare evlavie.

Auzind că mitropolitul lor, făcătorul de minuni, sosește la mănăstire, credincioșii au adus cu ei foarte mulți suferinzi și paralitici și i-au lăsat la ușa bisericii, iar în ziua următoare, când Sfântul a trecut prin mijlocul lor ca să meargă la slujbă, bolnavii care se aflau jos, pe pământul gol sau pe tărgi, își întindeau mâinile spre el și îl implorau să îi vindece. Sfântul, însă, le spunea să nu ceară vindecarea lor de la el, ci să se roage Vindecătorului tuturor oamenilor, să se roage Domnului nostru Iisus Hristos, către care să se roage cu nădejde că îi va vindeca. La un moment dat s-a oprit, a îngenuncheat în mijlocul lor și a început să se roage. Când s-a ridicat și a intrat în biserică, 11 paralitici și bolnavi, care sufereau de diferite boli, s-au ridicat sănătoși și au intrat și aceștia împreună cu el în biserică, dând slavă Lui Dumnezeu Care îi vindecase prin rugăciunile sfântului Său[5].

Note:

[1]Gheorghe Cotoșman, Considerațiuni generale asupra izvoarelor și literaturii istorice privitoare la personalitatea Mitropolitului Sfântul Iosif cel Nou, în “Mitropolia Banatului” 7-9 (1956), Timișoara, p. 66, pp. 71-73, 93-97.

[2]Ibidem, p. 97

[3]Dr. Iustin Sp. Popovici, Zitija Zvetih za Septembar, Belgrad, 1976, p. 298.

[4] Gheorghe Cotoșman, op. cit., p. 97-101.

[5] Ibidem, p. 101-105.