Viața Sfântului Iosif cel Nou – 5. Retragerea la Mănăstirea Partoș. Trecerea la cele veșnice.

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, frescă de Alexandru Nicolau și ucenicii, Paraclisul Sfântului Ilie, Arnota

Anii au trecut, însă, și sănătatea bătrânului ierarh a început să se șubrezească. Nevoința pe care a făcut-o din tinerețe își pusese amprenta asupra sănătății sale, iar acum avea nevoie de odihnă. Astfel, că, la Paștile anului 1653, cinstitul ierarh a lăsat Scaunul Mitropolitan al Timișoarei în grija episcopului Moise de Lipova, fiindcă simțea nevoia de a se odihni, și s-a retras la Mănăstirea Sfinților Arhangheli de la Partoș. Acolo a mai trăit trei ani, continuând să viețuiască în asceză și isihie, pe care atât de mult le-a iubit, postind și rugându-se, până la 15 august 1656 când și-a dat obștescul sfârșit și s-a adăugat în Ceata Sfinților.

În acești trei ani, cât a fost mitropolit al Timișoarei, Sfântul Iosif cel Nou a ușurat neobosit suferințele și necazurile preoților și episcopilor pe care i-a avut sub păstoria sa. A reușit să stabilească o bună relație cu Pașii de Timișoara, doar astfel reușind să deschidă din nou bisericile (foarte multe dintre acestea fuseseră închise înainte să ajungă el mitropolit), pe care le-a restaurat, deschizând, în același timp, altele noi, acolo unde nu existaseră mai înainte. Pe scurt, sfântul a fost părintele tuturor celor sărmani și suferinzi[1].

La începutul slujirii sale arhierești, s-a mai întâmplat un eveniment care trebuie menționat. La Mănăstirea Partoș exista o mică biserică de lemn ridicată de despotul sârb Ioan Brancovici, fratele Mitropolitului Maxim al Ungro-Vlahiei (1507-1508)[2]. După ce sfântul s-a retras din scaun și a mers să viețuiască la această mănăstire, în 1653, prin grija lui a fost ridicată o biserică de piatră, lângă cea veche de lemn. Tot acolo sfântul va rândui să i se sape mormântul, pregătindu-se pentru ieșirea din această viață.

În noaptea de 15 august 1656, sfântul și-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a slujit timp de nu mai puțin de 65 de ani. În clipa când sufletul sfântului a părăsit cinstitul său trup, clopotele bisericii pe care el a ridicat-o au început să sune singure, timp de o oră, fără ca cineva să le tragă. Lumea care se strânsese la mănăstire a înțeles că acesta era un semn și o minune de la Dumnezeu, și că mitropolitul lor era, cu adevărat, un om sfânt. Sfinții Îngeri, în cinstea cărora fusese ridicată mănăstirea, primeau alături de ei, în ceruri, pe îngerul pământesc și omul cel ceresc, pe Sfântul Iosif.

Vechea biserică de la Partoș

Maica Domnului, primea, chiar în ziua când se prăznuia cinstita ei mutare la ceruri, aproape de ea, încă un rod din raiul ei cel pământesc. Sfântul Munte oferea lumii încă un sfânt.

A fost îngropat în mormântul pe care el singur l-a pregătit încă de pe când se afla în viață. La înmormântare au fost prezenți episcopii: Ioanichie (1652-1659) de Caransebeș, Isaachie (1665-1668) de Vârșeț și succesorul său la scaunul mitropolitan, Moise (1651-1664) de Lipova, alături de mulțime de popor[4].

După așezarea sicriului cu trupul cinstitului ierarh în mormânt, șase zidari au vrut să așeze deasupra placa grea de marmură, dar nu au putut nici măcar să o clintească din locul în care se găsea. Au chemat alți patru bărbați, dar nici așa nu au reușit să o ridice. Atunci, meșterul pietrar Lungu, cel care încrustase cu dalta literele de pe placa de marmură, și-a adus aminte că spusese o vorbă urâtă de față cu mitropolitul, atunci când acesta a venit să vadă cum a lucrat meșterul ceea ce i se poruncise să facă. Imediat, cu pocăință în suflet, meșterul Lungu a îngenunchiat în fața mormântului și și-a cerut scuze în fața sfântului, pentru cuvintele nesocotite pe care le rostise cândva. Abia apoi, șase bărbați au ridicat placa de marmură – care devenise ușoară acum – și au așezat-o deasupra mormântului[5].

După mărturia părintelui Nicolae Tincu-Velea, pe placa de marmură era scris: ,,Sfântul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timișoarei”[6]. Din păcate, astăzi, după trecerea atâtor ani, această epigrafie nu s-a mai păstrat, ștergându-se cu totul.

Note:

[1]Gheorghe Cotoșman, Considerațiuni generale asupra izvoarelor și literaturii istorice privitoare la personalitatea Mitropolitului Sfântul Iosif cel Nou, în “Mitropolia Banatului” 7-9 (1956), Timișoara, pp. 66, 73, 105.

[2] Pr. P. Bizerea, Sfântul Iosif cel Nou, mitropolitul Timișoarii în “Biserica Ortodoxă” Română, 5 (1930), p. 417.

[3]Gheorghe Cotoșman, op.cit., pp. 75, 107.

[4]Ibidem, p. 65.

[5]Ibidem, pp. 109-111.

[6] Nicolae Tincu-Belea, Istoria Bisericească politico-națională a Românilor peste totu, Sibiu, 1865, p. 185.