Bătrânul Hagi-Flouréntzos din Miliá (Cipru)

Motivul scrierii acestui articol l-a constituit un interviu al mitropolitului de Mórfou, kir Neófitos, despre ,,bunicuțul” Panaís din Lísi. L-am îndrăgit foarte mult pe ,,bunicuțul” Panaís de atunci de când, tânără profesoară fiind în Larnaka, mergeam adesea să-l vizitez la locuința lui de la biserica Sfinții Fără-de-arginți, acolo unde trăia împreună cu frații lui, Vasilís și Trífonos.

Însă, ceea ce nu știam despre ,,bunicuțul” Panaís este că el era bun prieten cu ,,bunicuțul” Hagi-Flouréntzos din Miliá-Ammohóstou, pe care îl știam de pe vremea când eram la Gimnaziul din Lefkoníkou. Vorbind cu Mitropolitul Neófitos, am aflat că a apărut o carte despre Hagi-Flouréntzos, scrisă de apropiați de-ai lui, și mi-a promis că îmi va aduce și mie un exemplar. Însă, dorința mea de a citi despre acest om era așa de mare, încât am întrebat în dreapta și în stânga și am aflat că tatăl vecinei mele avea această carte fotocopiată. Mi-a adus-o în ziua următoare și nu am lăsat-o din mână până ce nu am terminat-o.

Bucuria de a citi despre un om pe care am avut ocazia să îl cunosc, a fost de nedescris. Îmi amintesc că teologul nostru, dl. Paraskevás, care astăzi este preot, ne vorbea despre acest om sfânt care venea adesea cu bicicleta la școala unde învățam eu, ca să îl vadă și să vorbească cu el diferite chestiuni teologice. Îmi amintesc că se îmbrăca foarte simplu, cu haine sărăcăcioase, de parcă ar fi fost un cerșetor, dar chipul său era luminos, cuvios, asemeni asceților din pustie, uscățiv, cu barba albă răvășită, și cu o basma neagră pe cap. De fiecare dată când îl vedeam, aveam impresia că ne străpunge cu privirea lui pătrunzătoare.

Îmi amintesc o întâmplare cu el. Noi, elevii din clasele I și II de gimnaziu, tocmai terminaserăm orele, și ieșisem din curtea școlii îndreptându-ne către casă. Atunci când tocmai ieșeam, ne-a apărut în față Hagi-Flourétzos, tăcut, gânditor, cu capul în pământ. ,,Ziua bună”, ne-a spus, după cum obișnuia. Atunci, noi i-am răspuns, după cum se obișnuia, cu salutul potrivit pentru un om în vîrstă: ,,Bucurați-vă!”. El a stat puțin pe gânduri, apoi ne-a spus cu multă gingășie și dragoste: ,,Bucură-te, îi spunem doar Maicii Domnului, copii….”. Nu părea că trăiește printre oameni, era cu toată ființa sa un om al cerului.

Știam că locuiește la Mănăstirea Maicii Domnului din Avgasída, la câțiva kilometri depărtare de satul său. Știam, de asemenea, că era un om care și-a afierosit viața în întregime Lui Dumnezeu, care se ruga ziua și noaptea. Cam asta știam atunci. De altfel, noi nu știam prea multe, eram niște fetișcane de gimnaziu, nu cunoșteam foarte multe lucruri despre credință și despre Biserică.

Această imagine a lui Hagi-Flouréntzos a rămas întipărită în mintea mea, până acum, când am auzit din nou despre el în interviul ÎnaltPreasfințitului, căruia îi și mulțumesc cu această ocazie, pentru că mi-a oferit prilejul să aflu mai multe despre acest om sfânt care a trăit în vremea noastră, undeva, foarte aproape de noi, dar, despre care, cei mai mulți dintre noi nu am avut habar ce comoară de înțelepciune și de har se ascundea sub acel chip simplu de om neîngrijit.

Trebuie să mărturisesc că, citind despre acest om sfânt, pe care unii chiar îl luau în derâdere, numindu-l nebun, și care, prin felul său de a fi, deranja pe foarte mulți din jurul său, am fost profund mișcată aflând despre harismele sale, pe care el nu vroia să le dea în vileag, și, în special, despre darul înainte vederii. Atunci când, în 1964 toți vorbeau despre o iminentă invazie a turcilor în Cipru, el spunea tuturor că turcii vor veni, dar nu atunci, ci mai târziu, și toți vor pleca, numai el va rămâne acolo: ,,Tot Cipru se va înveșmânta în doliu, și toți vor alerga care încotro, căutând o peșteră, sau măcar o gaură în pământ ca să se ascundă. Țara noastră va suferi foarte mult atunci. Voi veți pleca, dar eu voi rămâne”.

Altă dată ne spunea: ,,Vor veni turcii, dar nu acum. Mai târziu vor veni, și vor lua jumătate din Cipru”. Într-adevăr, ,,bunicuțul” era un om foarte ,,informat”. Numai că el primea informațiile de sus, de la Maica Domnului… Tot ea l-a informat și cu privire la trecerea la Domnul, lucru care s-a întâmplat întocmai, în ziua de 10 octombrie 1969.

Ceea ce mi-a folosit foarte mult, citind despre acest cuvios, sunt cuvintele lui care ne încredințau că ne vom întoarce înapoi la casele noastre, dacă ne vom pocăi și ne vom apropia mai mult de Dumnezeu. De altfel, el a spus foarte clar acest lucru celor apropiați: ,,..Atunci, veți lăsa toți casele voastre, așa cum sunt, și veți fugi cu toții. O să cădeți unul peste altul, fără ca vreunul să se supere. Mai apoi, lumea va cădea în păcat. De aceea, nu vă veți întoarce imediat înapoi, veți mai întârzia o vreme. Când vă veți întoarce, atunci sufletele voastre vor plânge cu lacrimi amare. Atunci, Dumnezeu le va da oamenilor să înțeleagă care este drumul cel drept, cel adevărat. Și mulți turci vor trece la creștinism. Oamenii vor merge pe stradă cu capul plecat. Ciprul, țara noastră iubită, se va elibera singură, nu va avea nevoie de nimeni ca să o elibereze”.

Varosia, oraș rămas pustiu în urma invaziei turce

Cu altă ocazie, ,,bunicuțul” a spus următoarele: ,,Va veni o zi când veți alerga asemenea cămilelor și vă va fi frică să priviți în urma voastră. Acolo unde veți merge, veți crede că ați ajuns la o serbare. Nu veți suferi nici de foame, și nici de sete. Multe popoare și țări se vor interesa de soarta voastră, dar turcii vor fi de neînduplecat. Însă, va veni o zi când vă veți întoarce la casele voastre. Atunci când vă veți întoarce, veți fi alți oameni, vă veți smeri foarte mult”. A continuat, răspunzând la o întrebare pe care i-a pus-o fiul său, Antónis: ,,Vă veți întoarce. Maica Domnului va vrea și vă veți întoarce. Dar, încă o dată vă spun, vă veți smeri mult, mult de tot. Doar Dumnezeu cunoaște când vă va elibera. O va face doar atunci când nu va mai exista nici o pricină de dezbinare între voi”.

Mănăstirea Maicii Domnului din Avgasida, așa cum arată în urma invaziei turce

M-a impresionat foarte mult ceea ce i-a spus fiului său celui mare: ,,Într-o zi, satul nostru se va umple de slavă. Numele Domnului va fi slăvit aici”. Acest cuvânt al său m-a pus pe gânduri, a născut foarte multe întrebări și nelămuriri în mintea mea. Cred că de la acest om sfânt al Lui Dumnezeu o să ne așteptăm la multe minuni în viitor. De la el, pe care toți îl ironizau și-l batjocoreau, deși el îi binecuvânta cu seninătate și dragoste . Îi spunea părintelui Paraschevas, în acest sens: ,,Pe Hristos îl batjocoreau tot timpul, chiar și când era răstignit pe Cruce, și, totuși, el este Mântuitorul lumii”.

Părintelui Andréas (preotul mai tânăr din sat) i-a spus în 1968, într-o duminică, după terminarea Dumnezeieștii Liturghii: ,,Părinte, peste puțin timp, multe biserici vor rămâne cu ușile larg deschise, iar turmele de oi vor intra înăuntru”.

Mănăstirea Maicii Domnului din Avgasida, pustiită și ajunsă staul de oi

Un amănunt din viața sa, care m-a făcut să mă întristez, a fost faptul că, de la Arhiepiscopie, i-au interzis să mai doarmă înăuntrul bisericii Mănăstirii Maicii Domnului din Avgasída. Astfel, i-au luat cheile bisericii, și dormea afară, în fața bisericii iar el, de supărare, ,,nu a pus în gură nici mâncare, nici băutură, și abia se mai ținea pe picioare”. Astfel, mai mult forțat s-a înduplecat ca să meargă să locuiască în casa lui și să aibă grijă de el acolo. Pe când dormea în afara bisericii, un cipriot turc a venit și s-a oferit să îi aducă ceea ce avea nevoie, dar el a cerut doar apă.

Nu aș fi putut să trec cu vederea trecerea la Domnul a ,,bunicuțului” care, de la 25 septembrie până la 10 octombrie, când și-a dat obștescul sfârșit, nu a pus nimic în gură, ci a băut doar câteva linguri de ceai, și aceasta după multe insistențe ale celor din jur, și doar pentru a le face pe plac. Singura rugăminte pe care a avut-o de la copiii săi a fost să îl ducă la mănăstire ca să se spele cu aghiasmă, fiindcă știa că a sosit ceasul ca să-și dea obștescul sfârșit.

Pe 9 octombrie, de ziua Sfântului Andronic, l-au luat și l-au dus la Mănăstirea Maicii Domnului, la Avgasída, locul său iubit și oaza sa de liniște, și și-a petrecut noaptea întins în fața icoanei Maicii Domnului. Dimineața l-au împărtășit, iar mai apoi i-au făcut Sfântul Maslu. Imediat ce au terminat Sfântul Maslu, a intrat în biserică Iakoumís, fiul său, care fusese plecat în Anglia la tratament, deși ,,bunicuțul” le spusese să-l sune să se întoarcă de acolo, fiindcă nu avea nimic. ,,Atunci, bunicuțul a vrut să îl îmbrățișeze. L-a luat pe după umeri, și așa și-a dat sufletul în mâinile Domnului, după cum prevestise, că va muri doar după ce își va vedea fiul. Era dimineața, vineri, 10 octombrie 1969”.

Atunci, părintele Paraskevás a spus celor de față: ,,De astăzi, satul nostru, Miliá, are un sfânt”.

***

Am scris acest text pentru a împărtăși la rândul meu emoția pe care am simțit-o citind despre un om sfânt al zilelor noastre, care a dus o viață de monah, viață de cumpătare, post, rugăciune și priveghere. Dragostea pe care o nutrea pentru Hristos și Maica Domnului l-au făcut un om al ascezei și al luptei duhovnicești care profețea ceea ce urma să se întâmple, și care, prin modul său de viețuire a devenit model de viețuire creștină. De aceea, contemporanii săi nu puteau să-l înțeleagă, iar cuvintele lui li se păreau fără noimă.

Mai mult de atât, consider că avem în față exemplul unui om îmbunătățit duhovnicește, care a trăit în lume, a avut șase copii, și, cu toate acestea, a devenit vas ales al Lui Dumnezeu și s-a sfințit. Postea mult, mânca foarte puțin, mai ales pâine și legume, fructe, dormea puțin și muncea foarte mult. Ba chiar îi ajuta și pe alții care aveau nevoie, fără ca să primească plată pentru aceasta. Cât a trăit, a simțit o mare tristețe pentru faptul că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, în timp ce el însuși se înveșmântase în doliul pocăinței și se simțea pe sine însuși un mare păcătos. De aceea, avea mereu lacrimi în ochi și îi sfătuia pe toți oamenii din satele din jur să se pocăiască și să se apropie mai mult de Dumnezeu. Le spunea tuturor să meargă în fiecare duminică la Dumnezeiasca Liturghie. El însuși ajuta în fiecare zi la curățenia bisericilor, și-i ajuta cu multă disponibilitate pe preoți la tot ceea ce aveau nevoie.

Să avem parte și noi de binecuvântarea lui Hagi-Flouréntzos, acest om sfânt din Miliá, și să ne încredem în cuvintele lui că Dumnezeu se va milostivi de noi și ne vom întoarce înapoi la casele noastre. Este de ajuns, doar, să urmăm drumul Lui Dumnezeu și să-l iubim pe cel de lângă noi.

Veșnica lui pomenire!

A consemnat: Zína Lisandrou-Panaghídis, filolog