Biserica nu este instituție seculară

Arhim. Vasilios Gondikakis, fost egumen al Mănăstirii Iviron

Biserica există ca neîncetată revelare a lui Dumnezeu. Dacă ”cel ce L-a văzut pe Fiul, L-a văzut pe Tatăl”, la fel și cel ce a văzut așezământul, instituția Bisericii L-a văzut pe Domnul nostru, Dumnezeu-Omul, Care este cu noi în chip nevăzut, și pe Duhul Sfânt.

Biserica nu poate exista în alt mod și nici nu învață sau teologhisește altfel. Modul treimic de existență constituie taina Bisericii și reprezintă predica cea mai limpede care îl convinge pe om că Dumnezeu Tatăl iubește lumea așa cum L-a iubit și Îl iubește pe Fiul.

Iar această simțire a dumnezeieștii dragoste, care dăruiește libertate, reprezintă atmosfera necesară și firească în care omul poate crește duhovnicește.

În acest chip crede omul, prinde încredere în Dumnezeu, pentru că are experiența vie a faptului că este un trup și un duh cu Dumnezeu-Omul, are o legătură organică cu El, precum are mlădița cu vița.

Dacă, pe de o parte, instituțiile bisericești le organizăm în mod secular, iar, pe de altă parte, Evanghelia o propovăduim într-un mod duhovnicesc, credem noi, înseamnă că cele două (instituția și harisma) sunt mult alterate, au o autenticitate îndoielnică.

”Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Cor 5:17). Nu este cu putință să trăiești și să propovăduiești într-un mod specific omului vechi, într-un mod secular, pe cele noi, care conving doar prin modul de existență, doar prin viață. Și nici nu este cu putință ca prin acte arbitrare ale unor pseudo-simțiri individuale, socotite, vezi, Doamne!, insuflări harismatice, să se descopere caracterul neschimbător al credinței.

Astfel, fiecare lucru în Biserică descoperă modul treimic de a fi, mai ales Taina euharistică, care este inima Bisericii, este o harismă, un dar de la Tatăl, prin Fiul și prin lucrarea Duhului. Dacă se salvează modul treimic, se salvează omul ca persoană în comuniune. Și dacă salvăm și trăim modul de a fi dumnezeiesc-omenesc, atunci modul neamestecat și nedespărțit al unirii celor două firi în Hristos se păstrează și se extinde ca binecuvântare în unitatea adevărului și vieții, a instituției și harului, a legii și a libertății. Cele ce în chip aparent sunt contrarii se întrepătrund astfel în chip neschimbat și nealterat. Și în această întrepătrundere (perihoreză) distingem pretutindeni prezența a lui Dumnezeu-Omului, Care este cu noi până la sfârșitul veacului, Care continuă să se manifeste în alte și alte forme pe arena istoriei și stă alături de fiecare om aflat în suferință, căutări și deznădejde, nu pentru a-i da soluții magice, droguri halucinogene, ci pentru a-i deschide ochii, pentru a-i dărui adevăratele simțuri, o simțire prin care să vadă și să învețe noua viețuire și adevărata teologie care îl ridică pe om la cer și Îl aduce pe pământ pe Duhul Sfânt, punând aluatul treimic în plămădeala noastră pământească.

Instituția Bisericii

Toate în Biserică te încredințează, te odihnesc, pentru că transmit împăcarea ultimă, adică Adevărul și lucrarea dintru început a dumnezeirii treimice. În fiecare clipă și prin fiecare manifestare ni se oferă în chip de negrăit întregul, cel dumnezeiesc și cel omenesc, cel de azi și cel din veșnicie. Când Domnul iartă păcatele, dăruiește și sănătate trupească paraliticului. Ca să arate că are putere să ierte păcatele, îi spune paraliticului: ”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Mc 2:11).

Toate, totdeauna, împreună lucrează în chip dumnezeiesc-omenesc. Găsești căldura comunicării cu oamenii în pustia nevoinței, iar trăind în dragoste cu frații, simți libertatea abandonării lumii.

Când în această lume dumnezeiesc-omenească rostești cuvântul ”ascultare”, ești cu totul luminat de harul libertății către care ești călăuzit.

Când spui ”plecare din lume și viețuire în singurătate”, trăiești împlinirea comuniunii preacurate și a împreună viețuirii cu toți.

Când te gândești la Vinerea Mare, te muți cu mintea în dimineața adâncă în care începe să mijească lumina Învierii.

Iar când te gândești la moarte, se revarsă bucurie în inima ta, după cuvântul lui Avva Isaac.

Instituția Bisericii nu este omenească, ci așezământ dumnezeiesc-omenesc. Și modul în care funcționează este o încredințare și o revelare a prezenței continue cu noi a Domnului.

Instituțiile omenești și seculare (sau instituțiile duhovnicești care sunt organizate în mod secular) au ca scop să promoveze planurile celor care le conduc, să crească puterea și influența acelora. Să impună voința acelora și să le supună lor cât mai mulți oameni cu putință; poate chiar cu scopul de a-i mântui. De aceea, cei care gândesc în chip mecanicist sunt capabili să își închipuie că este posibilă mântuirea omului atunci când libertatea a fost anulată, când omul a fost desființat ca persoană.

În aceste instituții care funcționează în chip secular, ca niște mașini, omul fie se supune și sfârșește prin a fi o ființă lipsită de voință, un năimit sau o componentă a mașinăriei, fie se împotrivește radical sistemului, ieșind din el: se delimitează de instituție și se leagă de gândul lui individual, reglându-și după acesta viața sa și pe a oamenilor care probabil îl urmează.

Caracterul cu neputință de definit al libertății

Atunci când omul pierde unitatea cu Biserica, care s-a constituit după modul de a fi treimic, își pierde și libertatea, pentru că își pierde adevăratul sine, care sunt toate celelalte mădulare ale Bisericii.

Nici o instituție omenească, nici chiar dacă se numește bisericească, nu poate să cuprindă, să îl tolereze și să îl mulțumească pe om, care are suflarea lui Dumnezeu în el și dorește după ceea ce este ”dincolo”, după ceea ce este mai cuprinzător, Îl dorește pe Hristos. Și nu este cu putință ca omul să fie satisfăcut de vreo făgăduință sau vreo perspectivă lumească, pentru că el însetează după ceea ce este cu neputință de conceput și de atins de către om. Întreaga lui ființă spune ”nu” instituției organizate lumește, care dorește, chipurile, să îl călăuzească în taina vieții și a mântuirii.

Pentru om, o bună instituție duhovnicească, care funcționează mecanic, nu este decât ceva șubred, destrămat și inexistent. De aceea și Domnul, Care știe toate acestea, a venit și a desființat toate închisorile. A distrus înșelăciunea. A răsturnat mesele schimbătorilor de bani și tarabele negustorilor, care transformaseră Templul Domnului în casă de neguțătorie. Ne-a eliberat de sub blestemul Legii. Iar prin pogorârea Sa la iad, ”legăturile s-au rupt, ușile s-au zdrobit, mormintele s-au deschis, morții au înviat”. Și toți morții au ieșit afară, la lumină. ”Și nici un mort nu este în groapă”.

Și s-a constituit Biserica, care nu este o închisoare (fie ea și una cu gratii de aur), ci este libertate și o dragoste mai tare ca moartea (Cântarea Cântărilor 8, 6). Biserica este mitra unei alte maici, mai încăpătoare decât cerurile, care îl naște pe om. Noi suntem copii ai celei libere (Galateni 4:30), copii ai libertății pe care o dobândim prin ascultarea față de Adevărul lui Dumnezeu, care este Dragoste.

Iar dacă instituțiile omenești se tem de libertatea omului și, din acest motiv, o trunchiază sau o desființează cu totul, instituția Bisericii naște oameni liberi în Duh. Biserica în întregul ei, ca instituție autentică, este întrunită de Duhul Sfânt, Care suflă unde voiește și ”nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3, 8).

Iar piatra credinței este tocmai acest caracter cu neputință de definit al libertății, care echilibrează prin dragostea persoanelor aflate în comuniunea treimică.

Oamenii cu adevărat harismatici

Sfinții nu sunt niște paznici ai Legii, ci sunt dătători de lege, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog. Instituția Bisericii este harismatică, iar harismele Sfinților lucrează ca așezăminte călăuzitoare spre mântuire pentru poporul Bisericii.

Putem spune că nu există oameni harismatici, ci oameni care devin harismatici. Nu au primit la un moment dat o harismă ca însușire statică, ci primesc o binecuvântare care li se dăruiește în continuu, iar ei sunt cei care cu adevărat conștientizează neputința ultimă a omului și bunătatea lui Dumnezeu, îi văd pe toți ceilalți buni și curați și se văd pe ei înșiși mai prejos decât toată zidirea. Aceștia au harul zdrobirii inimii specific omului smerit, nebăgat în seamă și sunt ca niște bureți care absorb harul, primind harismele păcii lăuntrice și ale luminării fără să le socotească ca fiind propriile lor izbânzi, nici posibilități care pot fi valorificate spre a-și crește prestigiul în fața celor mai prejos decât ei.

Sunt uimiți de dragostea negrăită a lui Dumnezeu și, în chip spontan, toate aceste harisme le atribuie, le întorc îndată Dătătorului de daruri, iar acest lucru îi face vrednici să primească în continuu noi harisme, mai mari, preacurate, duhovnicești, prin care lumea primește binecuvântări. Iar ei continuă să nu aibă părere [bună] despre sine, ci o mare părere [bună] despre Dumnezeu.

Și îndată ce li se pare că lumea îi cinstește, se prefac ciudați în ochii celorlalți, devin nemulțumiți, se rușinează, se ascund, fie în pustie, fie în spatele vreunei prefăcute prostii sau nebunii. Astfel își redobândesc liniștea. Aceștia trăiesc, urmăresc și contribuie la circulația sângelui și a harului în interiorul trupului comunității bisericești.

Sursa: To Vίma, 24.10.1999