Bizanţ şi elenitate

Un stat care să se autointituleze „bizantin” nu a existat niciodată. Locuitorii statului care îşi avea capitala la Constantinopol – cândva colonia megariană Bizanţ – nu foloseau niciodată, cu referire la sine sau la statul lor, adjectivul „bizantin”.

„Bizantin” însemna, în cercurile culte ale acelei epoci, constantinopolitan. „Eu sunt bizantin, deşi mă trag dintr-un tată thessaliot care s-a stabilit aici, şi nu susţin că sunt thessaliot, căci m-am născut în Bizanţ”, declară cu mândrie Gheorghios Scholarios în secolul al XV-lea[1].

Termenul „bizantin” este artificial. A fost creat de cărturarii occidentali, iar apoi s-a impus fără a mai fi supus criticii. Îşi datorează paternitatea lui Hieronymus Wolf[2].

Nu era, desigur, primul termen fabricat pentru a desemna Imperiul de Răsărit şi pe locuitorii acestuia. Mai înainte, supraveghetorii teutoni ai Romei papale, episcopul Cremonei Liutprand atribuiseră romanilor (Ρωμαίοι) numele de „greci” (Γραικοί)[3]. Şi n-au făcut acest lucru din veneraţie pentru limba greacă vorbită de locuitorii Rōmaníei.

Prin caracterizarea romeilor drept greci, se pregătea terenul pentru uzurparea ispititoarei idei romane.

Occidentul germanic îşi dorea cu înverşunare pavăza legalităţii romane, cunoscând foarte bine faptul că, începând din perioada căderii lui Romulus Augustulus (476), singurul purtător legitim era Noua Romă.

Mai târziu i-au spus „bizantin” imperiului pe care succesiv l-au denigrat, l-au subminat şi l-au prădat, iar când, în vâltoarea Iluminismului şi a Romantismului, au descoperit că urmaşii lui Miltiades sunt greci, nu şi-au putut închipui, desigur, ce aveau aceştia în comun cu „bizantinii”.

Dominaţia numelui de origine apuseană „bizantin” a contribuit la înstrăinarea de propria sa istorie a elenităţii din afara Greciei.

Romeii rămaşi în Orientul Mijlociu şi în Balcani simt – însă nu ştiu cu certitudine – că aceia numiţi în mod eronat „bizantini” sunt tot una cu ei. Adică ignoră faptul că inexistenţii bizantini sunt numiţi în greacă „romei” (Ρωμηοί), iar în arabă şi în turcă,„rum”.

Fără a exista date privind motivele lui Wolf, Du Cange şi ale continuatorilor acestora, este sigur totuşi faptul că botezarea Imperiului creştin de Răsărit cu numele de „bizantin”, deşi reprezintă, în sine, o falsificare a adevărului istoric, le servea în realitate tuturor celor interesaţi, în eforturile lor de uzurpare a trecutului roman şi de infamare a „Împărăţiei romanilor” drept stat teocratic şi obscurantist.

În paralel, prin readucerea la viaţă a numelui naţional de „elin”, pe care nici măcar Krumbacher nu îl aprecia foarte mult[4], se netezea calea spre desprinderea neamului nostru de acest stat „bizantin”, care, în mod straniu, nu a avut înaintaşi şi nici nu a lăsat urmaşi, ci doar popoare cucerite…

Austriacul Lorenz Gyömörey va mărturisi deschis despre pătimirile continuităţii greceşti a bătrânei Rome:

„Prin această denumire a elenităţii a fost infirmat şi este infirmat orice efort apusean de a invoca, drept înaltă misiune a Occidentului, o nebuloasă moştenire «greco-romană». Existenţa elenităţii dă la iveală faptul că «Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană» este o farsă. Astfel, existenţa elenităţii adevereşte faptul că orice invocare a Romei antice, a Imperiului, a civilizaţiei nu era nimic altceva decât mascarea ideologică a încercărilor expansioniste, colonialiste şi dinastice, ceva care dintotdeauna a lipsit, într-o măsură impresionantă, din orice fază a istoriei greceşti”[5].

Substitut al puterii statale după căderea Constantinopolului, refugiu al romeilor înrobiţi, căpetenie a elenităţii în lipsa unui conducător laic a fost Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, Marea Biserică a lui Hristos. Patriarhul se luptă să salveze Neamul demoralizat, să menţină comunităţile ortodoxe greu încercate şi împuţinate. Primul patriarh după căderea Constantinopolului, întruchiparea pură a credinţei care domina în acea vreme, Gheorghios Ghennadios Scholarios refuză categoric identitatea greacă (antică): „Deşi sunt grec după grai, n-aş putea afirma niciodată că sunt grec, căci nu cuget cum cugetau grecii odinioară, ci vreau să fiu numit potrivit cu propria-mi convingere. Şi dacă m-ar întreba cineva ce sunt, îi voi răspunde că sunt creştin”[6].

Stăruinţa nezdruncinată faţă de ideea elenităţii şi de conducerea naţional-religioasă a Fanarului a caracterizat parcursul istoric al Neamului în secolele puterii otomane.

Naţionalismul îngust grecesc, de factură şi de provenienţă occidentală, îşi va face apariţia mult mai târziu, avându-l ca făuritor pe Adamantios Korais. Nu va înfăptui numaidecât progrese însemnate. Poporul acţionează încă în matca elenităţii şi a ortodoxiei sale. Întemeietorii noului elenism vor fi Kosmas Etolianul şi Makryiannis. Devotaţi tradiţiei, luptători din popor, dascăli luminaţi şi inovatori. Ei întrupează sinteza dintre credinţa în tradiţiile strămoşeşti şi progresul şi slujirea educaţiei greceşti. Naţionalismul grecesc obsedat de Antichitate, introvertit şi comod, va fi însă ridicat la rangul de ideologie de stat.

Va fi impus cu forţa de către regenţa bavareză. Theoklitos Farmakidis se va oferi voluntar. Cordonul ombilical care leagă poporul stătuleţului nou-înfiinţat cu Neamul va fi tăiat violent prin proclamarea autocefaliei Bisericii greceşti. Valul clasicismului şi al pseudoaticismului inundă învăţământul micului stat. „La umbra Acropolei”, înălţăm din nou, pe drept, luptătorii de la Marathon, precum şi veacul de aur al lui Pericle, spre a-i proclama, fariseic, drept singurele noastre modele naţionale.

Reabilitarea naţională, dintr-un credo popular spontan care trezeşte conştiinţele celor aserviţi încă din ziua următoare căderii Constantinopolului, devine obiectul disputei acerbe dintre partide, cu numele de „Marea Idee” (Megali Idea). Epaminondas Kyriakidis o defineşte epigramatic drept „căderea regimului prezent şi restabilirea celui căzut”. Chiar şi ca program politic, Marea Idee este însă forţa motrice a celulelor vii ale vechii Elade, poate acea involuntară raison d’être a micului stat până la dezastrul din Asia Mică. Involuntară întrucât, din clipa în care bavarezii şi prietenii lor i-au impus Greciei renăscute ca punct de referinţă Antichitatea clasică şi Parthenonul, stârpind viaţa spirituală colectivă a grecilor moderni-romei, orice iniţiativă de eliberare care avea, tacit, ca ţel ultim Constantinopolul şi Sfânta Sofia era inconsecventă istoriceşte, contradictorie din punct de vedere politic şi, oricum, greu de legitimat.

A apărut, astfel, înlăuntrul sufletului naţional dihotomia care încă ne apasă societatea. Statul oficial a vândut ideologia elenităţii şi, cu toate acestea, mânat de sufletul popular, a încercat în etape succesive să obţină extinderi teritoriale care numai din perspectiva elenităţii ar fi putut să-şi capete legitimitatea. Cu Parthenonul ca stindard, am încercat să ajungem până la Sfânta Sofia. Şi am înaintat, ce-i drept, destul de mult, însă ne-am îngropat necreştineşte jumătatea fiinţei noastre, pe cea mai ecumenică, de pe celălalt ţărm al Mării Egee.

Aici se opresc – cel puţin, aşa pare – peripeţiile teritoriale ale noului elenism. Totuşi, marea controversă continuă să ne chinuie, să ne macine pe dinăuntru viaţa culturală, să-i conducă pe duşmani şi prieteni, aliaţi şi adversari, la periculoase răstălmăciri ale istoriei noastre.

Aşadar, romeu sau grec?

Este o falsă dilemă. Nu are sens prevalenţa unei denumiri în detrimentul celeilalte. Şi romeu, şi grec. Marea bogăţie a neamului nostru de-a lungul istoriei sale mult zbuciumate permite şi justifică utilizarea – cu distincţia necesară – a ambilor termeni.

Neoelenismul nu este nici Rōmanía, nici Grecia antică, ba mai mult decât atât, reprezintă ceva nou şi viu. Este cuprins de acestea, tot aşa cum le şi cuprinde, la rândul său, în acelaşi chip în care vechiul supravieţuieşte în nou, iar noul exista deja în cele vechi. Ceea ce are mai mare importanţă este cunoaşterea exactă a conţinutului cuvântului „romeu”, restabilirea amplorii şi a universalităţii sale, conştiinţa uriaşei moşteniri culturale sugerate într-un singur cuvânt.

Conştiinţa elenică a grecului modern, care îşi deplânge soarta vitregă, este mijlocul spre purificarea şi recunoaşterea fiinţei noastre naţionale pierdute şi spre regăsirea amprentei noastre în spaţiul şi în timpul istoriei, ca o comunitate de spirit indisolubilă.

Nu este eronat faptul că suntem, ca naţiune, o continuare a grecilor din Antichitate. Este însă un maniheism ca, numai şi numai în virtutea acestui trecut, să ne proclamăm, cu titlu de onoare, (vest-)europeni, trecând astfel sub tăcere acea parte din fiinţa noastră de care şi temporal, dar poate şi afectiv, suntem mult mai aproape[7].

Note:

[1]V. Steven Runciman, Civilizaţia bizantină, Galaxias, Atena, 1969, p. 33.

[2]V. Ioannis Karayannopoulos, Statul bizantin, Ermis, Atena, 1983, p. 7. H. Wolf a propus, în 1562, alcătuirea lucrării Corpus Historiae Byzantinae. În 1680, Charles du Cange şi-a intitulat cartea sa istorică Historia Byzantina.

[3] Deja către sfârşitul sângeroaselor războaie gotice purtate de Iustinian în Italia, generalii goţi, nevoiţi să se legitimeze dinaintea italicilor autohtoni şi să le abată îndreptăţitele simpatii, îi calomniau pe romanii din Răsărit cu numele de „greci” (Γραικοί): „arătaţi-le, aşadar, numaidecât că se îngâmfă ca nişte greci şi laşi din fire, deşi înfrânţi”, Prokopios din Cezareea, De Bellis, VIII, 23, vol. V, Loeb, Londra, 1978, p. 294.

[4]K. Krumbacher, Istoria literaturii bizantine, traducere de G. Sotiriadou, vol. I, Atena, 1987, p. 4.

[5]A se vedea, în traducere grecească, L. Gyömörey, Apusul Apusului. Demitizarea Europei şi Elenismul, Papazisis, Atena, 1978.

[6]V. St. Runciman, loc. cit.

[7]Deosebit de relevantă este declaraţia istoricului german Golo Mann, potrivit căreia Grecia nu este un stat european (interviu în Die Zeit, 30.08.1985). În chip evident, Mann, aflat sub înrâurirea tradiţiei gotice a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, transpune în prezent împărţirea lumii creştine de atunci între Orient şi Occident, asimilându-l pe acesta din urmă cu Europa şi refuzând astfel Greciei actuale un loc în cadrul Europei.