Dobândirea rugăciunii neîncetate de către Cuviosul Iosif Isihastul

Potrivit mărturiei de mai târziu a ucenicilor săi, Francisc înadins nu a arătat de la început supunere deplină faţă de cineva până când nu se va fi încredinţat că a găsit un om duhovnicesc. Şi a avut dreptate, pentru că, la scurt timp, bătrânul monah avea să îşi schimbe atitudinea faţă de el, încercând să i se impună ca stareţ, prin îngrădirile şi canoanele la care îl supunea.

Cuviosul Iosif Isihastul pe când era încă mirean

Ispitele provocate de gazda împovărătoare aveau să fie însă, pentru răbdarea arătată, prilejul înaintării în rugăciune a tânărului mirean. Astfel, într-o dimineaţă, chemând Francisc pe duhovnicul de la Peştera Sfântului Atanasie spre a-i face agheasmă în chilia sa, bătrânul monah a răsturnat tava cu ceai chiar în momentul în care tânărul mirean dorea să îl servească pe preot. Cu toate încercările preotului de a-l mângâia pe Francisc pentru supărarea pricinuită de neglijenţa (răutatea?!) vârstnicului monah, acesta se retrage la peştera sa de nevoinţă, unde, după multe ore de plâns, spre seară, primeşte mângâiere de la Însuşi Dumnezeu, prin dobândirea rugăciunii neîncetate (avea doar 24 de ani și era încă mirean).

Despre acest episod scria într-o epistolă (ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva): Cunosc un frate care într-o zi a trecut prin multe ispite şi toată ziua aceea a petrecut în lacrimi, fără să guste deloc liniştea. După apusul soarelui, şezând el pe o piatră, privea biserica Schimbării la Faţă din vârful Muntelui şi plângând, se ruga cu durere şi spunea: «Doamne, aşa cum Te-ai schimbat la faţă pentru ucenicii Tăi, schimbă-Te la faţă şi în sufletul meu. Fă să înceteze patimile, linişteşte inima mea cea tulburată! Dă rugăciune celui ce se roagă Ţie şi păzeşte mintea mea cea slobodă!». Şi în timp ce spunea el acestea oftând, a venit dinspre biserică o uşoară adiere de aer plin de bun miros, care i-a umplut sufletul de bucurie, de luminare şi de dragoste dumnezeiască. Şi a început în inimă să lucreze ca o dulceaţă de miere rugăciunea cea neîncetată. Sculându-se apoi, a intrat în adăpostul său, pentru că se înserase deja. Şi aplecându-şi capul pe piept, a început să se hrănească cu dulceaţa care izvora din rugăciunea ce-i fusese dată. Şi deodată a fost răpit în vederea cea duhovnicească (theoria), fiind cu totul în afară de sine, fără a mai fi înconjurat de pereţi şi de stânci. În afară de orice voinţă, într-o liniştire de nedescris, în lumină abundentă, o lărgime fără de margini. Fără de trup. Iar în mintea lui numai acest gând era: să nu se întoarcă în trup, ci să rămână pentru totdeauna acolo unde era. Aceasta a fost prima vedenie pe care a văzut-o acel frate, după care iarăşi şi-a venit în sine şi a continuat lupta ca să se mântuiască. Iar în altă parte afirmă că de atunci, nu a încetat a se spune înăuntrul meu rugăciunea inimii.

Începând de atunci, stările de har se vor succeda cu ispitele, întreaga sa luptă se va da pentru păstrarea şi înmulţirea harului. Stările de har vor alterna cu cele de „părăsire” a ascetului de către Duhul Sfânt, dobândind astfel o mai mare experienţă în lupta duhovnicească.

Cu toate că bătrânul care îl găzduia şi-a cerut iertare, Francisc, mistuit de dragostea faţă de Dumnezeu în rugăciunea neîncetată, a plecat de la acesta, cutreierând mai multe luni Sfântul Munte, în căutare de povăţuitor neînşelat în lucrarea minţii. S-a sfătuit din nou cu Stareţul Daniil, căruia i-a descoperit darul primit de la Dumnezeu, şi care, pentru a-l feri de căderea în înşelare sau nepăsare, l-a sfătuit să accepte un împreună-nevoitor, atunci când acesta îi va fi trimis de Dumnezeu.

Schimonahul Arsenie (1886-1983)

Trecuse un an de nevoinţă solitară până când, cu ocazia praznicului Schimbării la faţă (din anul 1922), la hramul bisericuţei de pe vârful Athonului, monahul Arsenie (1886-1983) [1] avea să îl întâlnească pe Francisc [2], devenind fratele de nevoinţă al Stareţului (timp de 37 ani), până la sfârşitul pământesc al acestuia.

Părintele Arsenie era cu 11 ani mai mare ca Francisc şi, la momentul respectiv, monah de 12 ani, astfel încât la începutul însoţirii lor, el şi-a asumat rolul de „stareţ” (de îndrumător în viaţa duhovnicească), dar, la scurt timp, „văzând că Francisc era nu doar mai înaintat în cele duhovniceşti, dar în acelaşi timp şi mai inteligent decât el, i-a recunoscut autoritatea (întâietatea)” [3]. Deşi pe deplin conştient de lacunara educaţie a mai tânărului său împreună-nevoitor (şi pe deasupra încă mirean la acea vreme), schimonahul Arsenie a intuit (şi s-a convins pe deplin mai apoi de) caracterul niptic (contemplativ) al acestuia, harismă pe care el nu o avea, ca unul ce era mai mult „practic”, dar completându-se minunat împreună, după cum însuşi mărturisea: El avea minte, eu nu aveam… Odată doi oameni au vrut să treacă un râu. Unul era orb, iar celălalt şchiop. Cel orb l-a ridicat pe umerii săi pe cel ce nu avea picioare şi au trecut râul. Stareţul avea ochii minţii, dar nu avea destulă putere trupească. Eu eram practic, aveam picioare, dar nu aveam ochii minţii, nu eram niptic. De aceea l-am luat pe umerii mei şi am pornit la drum. Acesta mă povăţuia, şi astfel am trecut râul acestei vieţi.

Note:

[1] Monahul Arsenie (Spileotul) s-a născut în Samsunda din Pont, în 1886, primind numele de Anastasie. Din cauza prigoanei otomane, se va refugia cu toată familia în Caucazul ortodox, în 1898. A dorit să devină monah la Locurile Sfinte, ajungând aici în 1910, fiind tuns monah pe muntele Carantaniei, cu numele de Anatolie. După scurte popasuri prin Alexandria şi Constantinopol, va intra în Sfântul Munte în 1918, închinoviindu-se la Mânăstirea Stavronichita, primind marea schimă şi numele de Arsenie. După adormirea Stareţului Iosif va prelua Chilia Burazeri, iar după alţi 12 ani, în anul 1979, se va muta la Mânăstirea Dionisiu, unde îl va instala ca Stareţ pe nepotul şi ucenicul său, ieromonahul Haralambie (tot ucenic al Cuviosului Iosif isihastul). Va trece la cele veşnice în ziua de 2 septembrie 1983. O scurtă biografie poate fi găsită la Monahul Iosif Dionisiatul, Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983), împreună nevoitorul Stareţului Iosif Isihastul, traducerea din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003.

[2] Şi aici relatările diferă. Părintele Efrem notează că stareţul Daniil îl trimite direct la Francisc, deci nu leagă evenimentul acesta de sărbătoarea Schimbării la Faţă (nu excludem varianta ca la acest hram, monahul Arsenie să fi auzit de modul de vieţuire isihast al lui Francisc, şi abia apoi să fi mers la stareţul Daniil ca să afle exact unde îl poate găsi).

[3] Dacă pe cei ce aveau să li se alăture îi va numi ucenici, pe monahul Arsenie îl va considera permanent „frate şi împreună-nevoitor”.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura