Vorbind limba Canaanului
6 October 2014Ascunsă în cartea lui Isaia se află o nemaipomenită prorocie. Multora le scapă, pentru că ea face parte dintr-o lungă înșiruire de prevestiri despre diferitele neamuri ale vremii, și necunoscând geografia antică a Orientului Apropiat nu poți să nu te plictisești repede și să sari paginile până dai din nou de ceva care merită citit. Păi da, cam pe unde or fi Asiria, Filistia, Moab și Cuș?
Și e păcat, pentru că aceste puține versete, venind în încheierea prevestirii despre Egipt și înaintea celei despre Babilon, conțin un material exploziv, mai ales pentru mintea unui evreu de dinainte de venirea Hristos.
Proorocia face referire la un timp viitor în care Dumnezeu va acționa în lume, salvându-și poporul. Acest lucru ar implica mai întâi înfrângerea mai marilor și amenințătorilor vecini ai Israelului, adică Damascul [Siriei], Moabul și filistenii. Asta constituia o veste bună pentru Poporul Ales de Dumnezeu, nu cu totul neașteptată. Ceea ce e cu totul neașteptat este ceea ce Dumnezeu mărturisește că va face apoi cu acești vecini.
Iar Dumnezeu zice:
«În vremea aceea, vor fi numai cinci cetăţi în pământul Egiptului care vor grăi limba Canaanului şi vor jura în numele Domnului Savaot; una se va numi “Cetatea Soarelui”. În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător oare-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea. Şi vor aduce arderi de tot şi prinoase şi vor face făgăduinţe Domnului şi le vor împlini. Şi Domnul va bate Egiptul, îl va lovi şi apoi îl va vindeca. Şi ei se vor întoarce la Domnul şi El se va îndupleca şi îi va tămădui. În vremea aceea, va fi un drum din Egipt în Asiria şi Asiria va merge în Egipt şi Egiptul în Asiria şi Egiptenii şi Asirienii vor sluji pe Domnul. În ziua aceea, Israel va fi al treilea în legământul cu Egiptul şi cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului, binecuvântare a Domnului Savaot, Care zice: “Binecuvântat să fie poporul Meu, Egiptul şi Asiria, lucrul mâinilor Mele şi Israel, moştenirea Mea!”»(Isaia 19, 18-25)
În acest pasaj, pare-se că Dumnezeu își calcă făgăduința. Egiptul era dușmanul vechi și învederat al Israelului, iar brutala Asirie, super-puterea din vremea Proorocului Isaia, era amenințarea majoră la securitatea și prosperitatea lumii, huliganul internațional al lumii antice. Prin ce împrejurări nemaipomenite ar fi putut Egiptul să ajungă plăcut Dumnezeului lui Israel? Și ce limbaj: [acești vecini] vor avea jerfelnic și stâlp la hotar pentru pomenirea biruințelor lui Dumnezeu pentru ei; mai mult, atunci când ei vor striga către El, Acesta îi va auzi. La modul acesta Dumnezeu obișnuia să vorbească despre Israel (vezi cartea Judecătorilor). Iar Egiptul și Asiria vor deveni aliați, închinându-se Lui, în vreme ce Israelul nici măcar nu va fi înaintea lor? Îți vine a crede că, totuși, Israelului îi rămâne ceva cu care să se fălească, îi rămâne să aibă ultimul cuvânt, un fel de „v-am spus eu”, dar nu, nicidecum: Israelul nu e pomenit primul, nici măcar în al doilea rând. „În ziua aceea, Israel va fi al treilea”… Pare-se că orice exclusivism al făgăduinței, stavilele pe care Dumnezeu le-a ridicat în atâta amar de vreme și cu așa costuri (și toate interdicțiile de căsătorie cu păgânii) sunt aruncate acum pe fereastră. Ce ar putea însemna toate astea?
Noi, cei care trăim de cealaltă parte a zile Cincizecimii, știm ce înseamnă versetul „nu mai este iudeu, nici elin [păgân]” (Galateni 3, 28): înseamnă că „nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). În Hristos, Dumnezeu a rânduit o fire nouă pentru toți cei care se pocăiesc și cred în El, un nou acces la prezența Lui întru Duhul Sfânt (vezi Efeseni 2, 18), o reînnoire a firii în care nu se mai face distincție între „elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi [este] Hristos” (Coloseni 3, 11). Israelul ca națiune nu a fost niciodată planul final al lui Dumnezeu pentru lume, ci arena în care El avea să acționeze pentru mântuirea lumii. Întru această mântuire, poporul lui Israel avea să moară pentru a se putea naște din nou: să moară ca neam, pentru a se naște ca Biserică. Iar mântuirea pe care aveau să o trăiască prin acea naștere din nou era una ce putea fi oferită tuturor neamurilor pământului: celor netăiați împrejur, barbarilor, sciților, sclavilor și celor liberi, chiar și egiptenilor și asirienilor, ba chiar mie și ție…
Ce înseamnă toate acestea pentru noi, ortodocșii de astăzi? Înseamnă că nu putem nici măcar îndrăzni să ne definim ortodoxia pe principii etnice. Dacă lui Israel nu i s-a mai îngăduit să se definească pe sine pe criterii naționale, cu atât mai puțin ne este nouă îngăduit acest lucru. Nu suntem ruși ortodocși, greci ortodocși, sârbi ortodocși sau americani ortodocși, ci suntem doar ortodocși. Mai mult, ortodocși este prescurtarea sintagmei creștini ortodocși, este propriu zis un adjectiv, nu un substantiv. Mai important este termenul „creștin” din sintagmă. Este un lucru deosebit să faci parte din străvechiul Popor Ales, la fel precum e un lucru deosebit să fii grec, rus, sârb sau arab, american sau canadian. Să fii mândru de moștenirea ta culturală e bine, dar nu e roada Duhului, iar binele, adeseori, este dușmanul mai binelui. Trebuie să ne definim credința nu în termenii moștenirii etnice, ci în termenii uceniciei față de Hristos. Nu nașterea noastră contează, ci nașterea noastră din nou. De aceea numele de familie nu face parte din identitatea noastră creștină, nu constituie numele cu care ne împărtășim ori ne mărturisim.
Atunci când primesc Sfânta Împărtășanie, aud cuvintele „se împărtășește robul lui Dumnezeu, Lawrence, cu Cinstitul și Sfântul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos”, iar nu „se împărtășește robul lui Dumnezeu, Lawrence Farley”. Cui îi pasă că eu sunt din neamul Farley? Acela e neamul meu cel vechi, familia mea veche. Familia mea cea nouă este familia lui Dumnezeu, iar frații și surorile mele nu sunt neapărat ceilalți Farley, ci oricine Îl iubește și-I slujește lui Hristos, Dumnezeul nostru. După cum zicea, de atâtea și atâtea ori, și Sfântul Apostol Pavel, „dacă este cineva în Hristos, cele vechi au trecut” (2 Corinteni 5, 17), inclusiv sinele nostru cel vechi, definit în funcție de originea etnică. Noua noastră definire își are rădăcinile în firea noastră cea nouă, constituind baza accesului nostru la Dumnezeu…
Căci asta semnifică cuvintele „vor grăi limba Canaanului” (Isaia 19, 18)…
Sursa: myocn.net