Chestiunea primatului – 2. Enciclica Patriarhilor Răsăriteni de la 1848

Din cele menționate în prealabil, decurge următoarea întrebare: faptul că scaunul de la Constantinopol avea primate de cinste egale cu cele ale Bisericii Romei nu reprezenta de la sine o distincție față de celelalte trei Patriarhii Răsăritene? Și ce însemna această distincție? Reprezenta, oare, o formă de surclasare a celorlalte Patriarhii?

Din moment ce nu cunoaștem conținutul general al primatelor de cinste, nu avem cum să cunoaștem nici conținutul primatului de cinste al primului scaun eclesial. Iată ce spune textul Patriarhiei de la Moscova referitor la acest lucru: “Conținutul acestui primat este stabilit de către consimțământul comun al Bisericilor Ortodoxe locale, care se exprimă în special în cadrul Conferințelor Interortodoxe, organizate în vederea pregătirii Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” [10]. Din moment ce nu specifică cum anume se exprimă în general acest consimțământ comun al Bisericilor Ortodoxe locale, înseamnă că, până în a doua jumătate a secolului XX, Bisericile Ortodoxe nu cunoșteau conținutul primatelor de cinste, pe care, abia în ultimele decenii, l-au stabilit în funcție de împrejurări. Dar, oare, chiar așa stau lucrurile?

Episcopul Chiril de Avydos şi Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk

Desigur că nu, iar redactorul textului rusesc era dator să precizeze acest lucru, în loc să se dedea la o folosire selectivă a izvoarelor și la interpretarea lor după bunul plac. Ambele observații pot fi argumentate cu exemple luate chiar din textul cu pricina.

• Pentru a demonstra că în Biserică nu a fost valabil niciodată un primat papal de putere, redactorul textului recurge la Enciclica (epistola-răspuns) Patriarhiilor Răsăritene Ortodoxe [11] adresată Papei Pius al IX-lea (1848), un document dogmatic deosebit de interesant și important al Bisericii Ortodoxe (care, printre altele, numește Sinodul de la Constantinopol din 879-880 – cel care l-a reabilitat pe sfântul Fotie și a interzis orice adaos la Simbolul de Credință – al VIII-lea Sinod Ecumenic și declară vacant atât scaunul Romei, cât și toate scaunele episcopale din Apus), din care cităm: «Primatul episcopului Romei nu se referă la putere și dominare, ci la întâietatea în relațiile frățești din cadrul Bisericii sobornicești, fiind acordat papilor datorită vechimii și măreției orașului (Roma)».

Același document, comentând vechea dispută a Corintenilor, care, pentru a-și rezolva problema, «au trimis o epistolă către Clement, papa Romei», justifică în felul următor motivul pentru care corintenii au apelat la ajutorul Papei: «La fel se întâmplă până în zilele noastre: patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, pentru a rezolva anumite chestiuni mai dificile, apelează la Patriarhul Constantinopolului din două motive: întrucât Constantinopolul reprezintă reședință împărătească, iar episcopul acestuia deține întâietatea sinodală» [12]. Puțin mai jos, același text accentuează: «Însă această întâietate frățească în credința creștină nu trebuie transformată într-un pretext de subjugare a Bisericilor lui Dumnezeu» (puțin mai jos, vorbește și despre apelul făcut de Sfinții Atanasie cel Mare și Ioan Hrisostom către episcopii Romei, Iulius, respectiv Inochentie).

Cum se explică faptul că «până în zilele noastre» (adică până în 1848), Patriarhul Constantinopolului accepta să discute și să ia hotărâri referitoare la diverse chestiuni și probleme ale Patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului? Enciclica pune această competență a Patriarhului Constantinopolului pe seama faptului că «orașul acesta reprezintă reședință împărătească, iar patriarhul deține întâietate sinodală». Iar acordarea și recunoașterea unui asemenea privilegiu scaunului de la Constantinopol nu mai reprezintă nimic astăzi?

Deși, pe vremea aceea [1848, n.tr.], Constantinopolul încetase de mult să mai fie reședință împărătească, vedem totuși că patriarhii răsăriteni nu-i tăgăduiau episcopului de Constantinopol acest privilegiu, evident, din respect față de tradiția și istoria capitalei Imperiului Bizantin. În plus, Patriarhul de Constantinopol avea și «întâietate sinodală». În aceste condiții, poate fi plauzibilă poziția textului Patriarhiei de la Moscova, conform căreia Bisericile Ortodoxe autocefale reprezintă unități administrative independente una față de cealaltă? Este oare posibil ca scaunul constantinopolitan să dispună de primat, însă de un primat lipsit de orice competență? Enciclica din 1848 nu numai că nu acceptă această supoziție, ci, mai mult decât atât, confirmă exact opusul ei. Toți patriarhii răsăriteni care au semnat această Enciclică recunosc scaunul constantinopolitan ca fiind «criteriul» suprem. Nu reprezintă acesta oare un exemplu de folosire selectivă a izvoarelor, ce neagă cu nonșalanță realitatea istorică?

• Pentru a demonstra faptul că canoanele 3, 4 și 5 ale Sinodului de la Sardica (343) nu au acordat episcopului Romei anumite privilegii și competențe asupra întregii Biserici Ortodoxe, ci numai o competență juridică asupra anumitor teritorii aflate în afara jurisdicției sale, redactorul textului rusesc menţionează următoarele: din totalul sfintelor canoane, știm că, chiar și în Apus, drepturile acestuia (Papei, n.tr.) nu erau nelimitate [13]. Pentru a-și argumenta ipoteza, redactorul precizează că această poziție a fost formulată: a) în cadrul Sinodului convocat la Cartagina (256 d.H.) și prezidat de Sfântul Ciprian, în cadrul căruia s-a decretat clar că, în Biserică, nimeni nu se poate numi pe sine «episcop al episcopilor» [14]; b) în Epistola episcopilor participanți la Sinodul din Africa (424 d.H.), epistolă care este considerată parte a sfintelor canoane ale Sinodului de la Cartagina; c) în canonul 105 al Sinodului de la Cartagina [15], care interzice exercitarea dreptului de a recurge la ajutorul Bisericilor aflate dincolo de mare (Mediterană), printre care, în orice caz, este inclusă și Biserica Romei [16]. În felul acesta, redactorul lasă să se subînțeleagă că interzicerea cu pricina se referă chiar și la Biserica Constantinopolului.

Fără nici o îndoială, însă, interzicerea se referă în exclusivitate la Biserica Romei și în nici un caz la Biserica Constantinopolului. Faptul că atât canoanele Sinodului de la Sardica, cât și cele ale Sinodului de la Cartagina au fost validate de Sinodul Quinisext nu ne împiedică să constatăm că între ele există o contradicție care trebuie văzută ca atare. Astfel, în primul caz, conținutul și canoanele Sinodului de la Sardica recunosc episcopului Romei o anumită jurisdicție dincolo de granițele Bisericii sale, fiind interpretate în baza unei opinii personale, care, în nici un caz, nu poate pretinde titlul de regulă în vigoare a Bisericii Ortodoxe. În plus, redactorul vrea să arate că canoanele unui sinod local (Sardica, 343 d.H.) [17] intră în contradicție cu poziția unui episcop (Sfântul Ciprian), formulată în cadrul unui alt sinod local (Cartagina, 256 d.H.) [18], convocat cu aproape un secol mai devreme. Este oare posibil ca un episcop să se pronunțe împotriva unor decizii luate în cadrul unui sinod convocat ulterior?

Atunci, de ce a fost acceptată această decizie a Sinodului de la Sardica? De ce Sinodul Quinisext a ratificat canoanele acestui sinod local? Dacă episcopii nu pot fi judecați pentru faptele lor decât de către Dumnezeu, atunci de ce sfintele canoane au mai înființat Sistemul Mitropolitan sau Sistemul Patriarhal, ca organe de administrare a Bisericii? Spre exemplu, episcopii și mitropoliții din cadrul Patriarhiei Ruse sunt «necontrolabili» și vor da seama de faptele lor numai în fața lui Dumnezeu? Evident, răspunsul este negativ.

(Va urma…)

Note:

[10] Textul original: «Содержательное же наполнение этого первенства определяется консенсусом Поместных Православных Церквей, выраженным, в частности, на всеправославных совещаниях по подготовке Святого и Великого Собора Православной Церкви».

[11] Vezi I. Karmíris, Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Καθολικής Εκκλησίας (Monumentele Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Sobornicești Ortodoxe), vol. II, Atena 1953, pp. 902-925.

[12] Idem, p. 916.

[13] Text, nota 6: «Из канонического свода известно, что даже на Западе эти права были не безграничны».

[14] Text, nota 6: «Никто из нас не должен делать себя епископом епископов…».

[15] În textul original rus, se face referire la Canonul 118 al Sinodului de la Cartagina (vezi Text, nota 11: «118. правило Карфагенского собора…»), deși este vorba despre Canonul 105 al aceluiaș sinod.

[16] Text, nota 6: «что в любом случае подразумевает также и Рим».

[17] Rállis – Potlís, op. cit., III, 238, 239-240.

[18] PL 3, 1085C; 1053-1054A. Vezi Epistola 73 a Sfântului Ciprian, III, 2 (Saint Cyprien, Correspondance, 262, Paris 1925, Ed. Le Chanoine Bayard): «Qua in re nec nos uim cuiquam facimus aut legem damus, quando habeat in ecclesiae administratione uoluntatis suae arbitrium liberum unusquisque praepositus, rationem actus sui Domino redditurus».