Chestiunea primatului – 6. Patriarhia de Constantinopol în perioada de după schismă

Episcopul Chiril de Avydos

În lucrarea «Epanagogí» [58], care a fost scrisă înainte de moartea împăratului Vasile Macedon (†886) și care atribuie un loc de frunte scaunului de la Constantinopol, se precizează:

• «Numai patriarhul poate interpreta dogmele stabilite de Sfinții Părinți și consfințite de Sfintele Sinoade».
• «Scaunul de la Constantinopol, ca unul care a fost recunoscut ca prim scaun prin voturi sinodale și legi dumnezeiești, are dreptul de a judeca problemele apărute în cadrul celorlalte scaune patriarhale».
• «Grija și protecția tuturor mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor și Bisericilor, precum și dreptul de judecată, de condamnare sau disculpare revine patriarhului locului. Numai Patriarhul Constantinopolului are dreptul de a numi Stavropighii în cadrul celorlalte scaune patriarhale și chiar să intervină în rezolvarea anumitor chestiuni mai grave».

Așadar, nu încape îndoială că textul «Epanagogii» confirmă poziția privilegiată a scaunului de Constantinopol, căruia i s-au acordat privilegii și primate de cinste egale cu cele ale primului scaun (Roma).

Nomocanonul Sfântului Fotie [59], care conține 14 capitole, menționează că «scaunul constantinopolitan este capul tuturor Bisericilor, iar patriarhul de Constantinopol este președintele celorlalți patriarhi».

Tomul unirii, editat pe 9 iulie 920, în timpul patriarhului Nikólaos Mystikós (912-925) [60], care permitea a treia cununie (cu anumite condiții), însă o interzicea pe a patra, a fost adus la cunoștința celorlalți patriarhi răsăriteni și acceptat în unanimitate. [Prin acest tomos] Patriarhul Ecumenic Nikólaos Mystikós încerca să restabilească relațiile de prietenie cu Papa Ioan X, care fuseseră zdruncinate serios.

La fel, Tomul sinodal editat în anul 997, în timpul patriahului Sissínios (996-998) [61], care reglementa anumite chestiuni privitoare la cununie, dintre care cea mai importantă era cea referitoare la interzicerea căsătoriei dintre veri, a fost recunoscut în unanimitate în Răsăritul Ortodox. Aceasta a fost de altfel și intenția autorului, așa cum reiese din textul Tomului: «Acest lucru a fost hotărât cu acordul comun al tuturor și din încredințarea Sfântului Duh […]» [62]. Puțin mai târziu, patriarhul Sissínios, precum odinioară patriarhul Fotie, trimite către toți patriarhii răsăriteni o enciclică în care era tratată problema purcederii Sfântului Duh, comparativ cu Biserica Romano-catolică [63].

De asemenea, o Enciclică [64] împotriva latinilor trimite și patriarhul Serghie II (1009-1019), către ceilalți patriarhi răsăriteni.

Patriarhul Efstáthios [65] trimite o delegație către Papa Ioan al XIX (1024), care îi comunică acestuia din urmă că scaunul de la Constantinopol este primul dintre patriarhiile răsăritene, așa cum Biserica Romei este prima la nivel ecumenic, înaintea scaunului constantinopolitan.

2. Perioada de după Schismă (mileniul II)

Hotărârile sinodale (1066 și, respectiv, 1067) luate sub patriarhul Ioan al VIII-lea Xifilínou (1064-1073), care stabilesc ca impedimentele valabile pentru cununie să fie valabile și în cazul logodnei, deși au fost decretate de sinodul Patriarhiei de la Constantinopol, au fost acceptate și de celelalte Patriarhii răsăritene [66].

Patriarhul Loukás Chrysovérgis (1157-1170) anulează decizia arhiepiscopului Ioan al Ciprului de caterisire a lui Ioan, episcop de Amathus, întrucât la sinodul care a luat această decizie participaseră numai 11 episcopi, cu tot cu arhiepiscopul Ioan [67], pe când canonul 12 al Sinodului de la Cartagina (Valsamón) stabilește că e nevoie de 12 episcopi [68].

Patriarhul Kállistos I (1355), mustrându-l pe arhiepiscopul de Târnovo și al întregii Bulgarie, care încercase să iasă de sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice, consemnează: «Scaunul de la Constantinopol are dreptul de a rejudeca cazurile mai complicate ale patriarhiilor de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, precum și dreptul de a reglementa și aproba anumite chestiuni, așa cum poruncesc sfintele canoane» [69].

Patriarhul Kállistos (1356), într-o epistolă scrisă patriarhului de Antiohia, în care tratează problema Sfintei Mănăstiri Panaghia ton Odigón, notează: «Scaunul de la Constantinopol, în virtutea faptului că e ecumenic, are dreptul aprobat de sfintele și dumnezeieștile canoane, de a analiza și hotărî în privința chestiunilor bisericești care îi sunt încredințate de celelalte Biserici» [70].

Despre privilegiile Patriarhiei Ecumenice vorbește și patriarhul Nil (1382) într-o epistolă adresată mitropolitului de Tesalonic, făcând referire la canoanele Sinodului IV Ecumenic: «Dacă vrei să afli mai multe despre privilegiile patriarhului (ecumenic), cercetează sfintele canoane 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic, ca să nu mai lungim prea mult vorba...» [71].

Sinodul Patriarhiei Ecumenice, prezidat de Patriarhul Simeon I (1482-1486) îi caterisește pe patriarhii Ioachim al Ierusalimului și Mihail IV Perkoúsis al Antiohiei pentru «mulțimea de păcate de moarte» [72].

Patriarhul Nifon (1486-1488) trimite o epistolă pașnică către Grigorie, patriarhul Alexandriei, prin care îl anunță de alegerea sa ca patriarh ecumenic și îi cere să-l trimită la Constantinopol pe patriarhul Ioachim al Ierusalimului (care fusese caterisit) pentru a se apăra, explicând însă că acesta va rămâne «străin de orice acțiune arhierească». De asemenea, îi spune că interționează să-l înlăture de pe scaunul Antiohiei pe celălalt ierarh caterisit, Mihail IV Perkoúsis al Antiohiei [73].

Într-un sinod convocat în mai 1590 sub patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, la care au luat parte patriarhii Ioachim al Antiohiei și Sofronie al Ierusalimului, este recunoscută ridicarea Mitropoliei de Moscova la rang de Patriarhie (ridicare care fusese făcută la Moscova de către Patriarhul Ecumenic). Demne de remarcat aici sunt următoarele aspecte: a) Ridicarea la rang de Patriarhie a fost făcută «datorită măreției și dimensiunilor regatului acestuia», de vreme ce Moscova era deja reședință de împărat; b) Patriarhul Moscovei este trecut în Diptice și pomenit ca fiind al cincilea în ordinea Patriarhilor Ortodocși; c) Se stabilește ca patriarhul de Moscova să aibă «drept cap și autoritate Scaunul Apostolic al Constantinopolului, după exemplul celorlalți patriarhi» [74].

Patriarhul Matei [75], ca urmare a cererii arhiereilor ciprioți și cu consimțământul patriarhului Alexandriei, convoacă un sinod la Constantinopol, în cadrul căruia este caterisit arhiepiscopul Ciprului, Atanasie (1600).

Note:

[58] P. Zépos, Jus Graecoromanum II, Aalen 1962, 242-243 (Epanagogí Nómou, titlul 3, cap. V, IX și X).

[59] Rállis – Potlís, I, 42.

[60] V. Grumel, N. 715, 717, 730, 732.

[61] V. Grumel, N 804.

[62] Rállis – Potlís, V, 18-19.

[63] V. Grumel, N 814.

[64] V. Grumel, N 820.

[65] V. Grumel, N 828 (=Ambassade et présents au pape Jean XIX pour obtenir que l’ Église de Constantinople soit declarée et reconnue universelle dans son monde (empire et patriarchati orientaux) comme l’ Église romaine l’ est dans le monde entier).

[66] V. Grumel, N 896, 897.

[67] V. Grumel, N 1097.

[68] Rállis – Potlís, III, 324.

[69] F. Miklosich – I. Müller, Acta et Diplomata Graeca Medii Aevi, Tom. I, Vienne 1860, 438.

[70] F. Miklosich – Müller I, 380. V. Grumel, Les Regestes, Vol. I. Fasc. V (1310-1376), Paris 1977, N. 2397.

[71] F. Miklosich – Müller I, vol. 2, 40.

[72] D. Apostolópoulos – M. Paízis-Apostolopoúlou, Οι πράξεις του Πατριαρχείου Κωνσταντινουπόλεως. Επιτομή–Παράδοση–Σχολιασμός (Faptele Patriarhiei de Constantinopol. Sumar-tradiție-comentariu), I. 1454-1498, Atena 2013, pp. 77 și 194-196.

[73] Ibidem, 212-213, p. 87.

[74] K. Delikánis, Acte Patriarhale, C, 24-26 (Hrisov sau Tom Sinodal, semnat de patriarhii Ieremia al Constantinopolului, Ioachim al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului și de 81 de mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi). Vezi și C, 21-22 (Tom Sinodal semnat de patriarhul Meletie al Alexandriei și de Iov, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusie): «Considerând că regatul orașului ortodox Moscovia este vrednic de mari lucruri și izbânde bisericești, îi oferim acestuia distincția care i se cuvine unui scaun patriahal…».

[75] K. Delikánis, Acte Patriarhale, B, Constantinopol 1902, 549.