Chestiunea primatului – 7. Patriarhia de Constantinopol în vremea stăpânirii turcești

Episcopul Chiril de Avydos

Patriarhul Constantinopolului, Calinic II, refuză donația Mănăstirii Amosgós (aparținând de mitropolia Nemesós și Kytaía) făcută Patriarhiei de Alexandria, specificând totodată că: «am fost învățați că treburile bisericești trebuiesc reglate cu bună cuviință, în baza sfintelor canoane, iar nu prin diverse intervenții sau alte măsuri absurde, care se cuvine să fie refuzate» [76].

În cadrul Sinodului convocat de patriarhul Dionisie al III-lea (1663), la care au participat Paisie, Patriarhul Alexandriei, Macarie, Patriarhul Antiohiei, și Nectarie, Patriarhul Ierusalimului, un deosebit interes îl prezintă răspunsurile la întrebările 6 și 22 [77]. Astfel, la întrebarea 6 «dacă Constantinopolului îi revine toată judecata celorlalte Biserici și rezolvarea tuturor chestiunilor bisericești», s-a dat următor răspuns: «Acesta era privilegiul Romei. Însă, dată fiind ruperea acesteia de credința ortodoxă, rezolvarea chestiunilor celorlalte Biserici trebuie încredințată tronului Constantinopolului, care ia toate deciziile necesare, ca unul care are primate egale cu cele ale vechii Rome, așa cum stabilesc sfintele canoane». Referitor la acest răspuns, Valsamón face următoare precizare: «În cazul în care există și consimțământul celorlalți patriarhi, chiar dacă este vorba despre o chestiune importantă, decizia patriarhului de Constantinpol este irevocabilă». Același lucru este subliniat și în răspunsul la întrebarea 22: dacă decizia luată de Patriarhul de Constantinopol, care are acest privilegiu, are consimțământul celorlalți patriarhi, atunci devine irevocabilă.

Patriarhul Constantinopolului, Parthénios (1665), în urma cererii «mai marilor regatului», îl demite din funcția de patriarh al Alexandriei pe Paisie [78].

De la mijlocul secolului al XVII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, anumiți patriarhi ai Ierusalimului sunt aleși de către Patriarhul Constantinopolului [79], ca urmare a cererii comunității Sfântului Mormânt. În câteva rânduri, alegerea acestora este făcută în prezența celorlalți doi patriarhi – de Alexandria și de Antiohia. Printre patriarhii aleși se numără Nectarie, Chrýsanthos, Efrem (1766), Sofronie (1770), Avrámios (1775), Procopie II (1787), Ánthimos (1788), Policarp, ș.a. De altfel, «dintotdeauna preasfântul scaun ecumenic apostolic și-a asumat, cu simțul responsabilității și al dragostei, problemele și datoriile celorlalte Biserici…» [80].

Demnă de relatat aici este remarca făcută de către Gavriil, Patriarhul Constantinopolului, cu ocazia alegerii Patriarhului Ierusalimului, Chrýsanthos (1707-1731), referitoare la «preasfântul scaun ecumenic» [81]: «Preasfinții patriarhi de dinaintea mea, care au chivernisit cum se cuvine treburile Marii Biserici, s-au îngrijit cu multă trudă și dragoste frățească și de problemele scaunelor patriarhale apostolice din orașele Alexandria, Antiohia și Ierusalim, în virtutea spiritului de unitate și armonie care trebuie să domnească în Biserica sobornicească…». La fel de importantă este și remarca făcută de același ierarh cu ocazia alegerii lui Policarp: «Preasfântul scaun ecumenic apostolic nu intervine din propria inițiativă în problemele și treburile celorlalte scaune patriarhale și apostolice, ci mereu răspunde cu multă bunăvoință solicitărilor și cerințelor frățești pe care acestea i le adresează. De aceea, caută dintotdeauna să ajute și să-și împlinească vechea lucrare ce i-a fost încredințată» [82].

• Patriarhul Ecumenic Dionisie al IV-lea îl caterisește [83] pe Patriarhul Antiohiei Chiril (1672), ca urmare a cerinței mitropoliților din Patriarhia Antiohiei, «în cunoștința și cu deplinul consimțământ al preafericitului și preasfântului patriarh al Ierusalimului, Dositei», pe motiv că nu avea vârsta potrivită pentru a fi ierarh, așa cum reglementează sfintele canoane. În același an (1672), același patriarh, în prezența patriarhilor de Antiohia și Ierusalim, îl reinstalează pe Arhiepiscopul Ciprului Nikifóros [84], care fusese condamnat pe nedrept, după ce acesta din urmă și-a rostit apologia în fața «criteriului ecumenic», adică a scaunului de Constantinopol. De asemenea, Patriahul Dionisie validează regimul special de autonomie și autoadministrare a Mănăstirii Kýkkos [85], în prezența patriarhilor de Antiohia și Ierusalim, precum și a arhiepiscopului Ciprului, Nikifóros, care «se mulțumește numai cu pomenirea sa canonică».
• Mai mulți patriahi ecumenici, printre care Metodie al III-lea, Iacov I, Calinic al II-lea și Gavriil al III-lea, ca urmare a apelului patriarhilor Ierusalimului, condamnă încercarea arhiepiscopilor Sfintei Mănăstiri Sinai de a ieși de sub jurisdicția spirituală și canonică a Patriarhiei Ierusalimului. În paralel, intervin pentru soluționarea divergențelor interne apărute în rândul monahilor mănăstirii cu pricina, «ca urmare a cererii făcute de arhiepiscopul de Sinai», așa cum se arată în sigillium patriarhului Gavriil al III-lea [86].

Tomul Sinodal editat sub patriarhul Calinic al II-lea (1688), care valida drepturile patriarhului Ierusalimului asupra Muntelui Sinai, face referire [87] la numeroasele ședințe de judecată ale «criteriului ecumenic» [88], care aveau drept scop aplanarea conflictului apărut în cadrul Arhiepiscopiei de Sinai: «De-a lungul timpului, au izbucnit diverse neînțelegeri între părinții sinaiți și patriarhii de Alexandria sau Ierusalim, neînțelegeri care au fost domolite de patriarhii ecumenici». Patriarhul Constantinopolului, Metodie, îl caterisește [89] pe Anania (1670), «în virtutea puterii și autorității pe care i le conferă privilegiul canonic de a fi ierarhul Marii Biserici a lui Hristos» [90]. Puțin mai târziu, patriarhul Iacov I stabilește [91] poziția canonică a Muntelui Sinai față de patriarhul Ierusalimului (1687), în conformitate cu dispozițiile Sfinților Părinți, care au rânduit ca «scaunul Ecumenic să fie investit cu putere canonică, care îi oferă posibilitatea de a juca rolul de arbitru în soluționarea anumitor chestiuni ale celorlalte Biserici și de a lua măsurile potrivite» [92].

• Patriarhul Ierusalimului, Dositei, îl roagă în scris pe patriarhul ecumenic, Gavriil al III-lea, ca, după moartea sa, să aleagă un succesor capabil și potrivit din rândul episcopilor aflați sub jurisdicția patriarhiei de Ierusalim, pe care să-l aibă mereu «sub protecția sa» [93]. Astfel, patriarhul ecumenic îl alege pe Chrýsanthos, episcopul Cezareii [94], care, ulterior, îl propune ca succesor al său pe Meletie, episcop al Cezareii.
• Patriarhul Constantinopolului, Gavriil al III-lea (1702-1707), consimte și validează [95] caterisirea arhiepiscopului Ciprului, Ghermanós, precum și alegerea în locul său a lui Atanasie, fost patriarh de Antiohia. La aceste proceduri de caterisire și alegere a unui nou episcop a fost prezent și patriarhul Ierusalimului, care și-a dat consimțământul față de hotărârile luate de patriarhul ecumenic.

(Va urma…)

Note:

[76] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 565.

[77] K. Delikánis, Acte Patriarhale, III, 102-103 și 116.

[78] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 7-9.

[79] Maxim, mitrop. de Sardes, Patriarhia Ecumenică…, 302. K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 362, 465, 468, 495, 505, 506.

[80] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 465.

[81] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 468-474 (469-470).

[82] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 514.

[83] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 159-164.

[84] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 557-559.

[85] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 559-562.

[86] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 455 (Sigillium care reglementează treburile administrative ale Muntelui Sinai, 453-563).

[87] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 410-422.

[88] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 412.

[89] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 377-381.

[90] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 387 (Sigillium care stabilește drepturile Patriarhiei Ierusalimului asupra Muntelui Sinai – 1671).

[91] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 399-405. (Scrisoare Sinodală despre Muntele Sinai, care stabilește poziția acestuia față de Patriarhia Ierusalimului – 1687).

[92] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 403.

[93] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 471.

[94] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 465-467.

[95] K. Delikánis, Acte Patriarhale, II, 566-574.