Cuviosul Lazăr din Gallision, făcătorul de minuni
7 November 2014Sfântul Cuvios Lazăr era de loc din Asia Mică, fiind născut într-un sat din Magnisía, aproape de râul Néandros, în secolul al XI-lea, din părinți evlavioși, pe nume Nichita și Irina.
Pe când era de doar șase ani, a fost dus la mănăstirea Oróvon, unde a început nevoința duhovnicească încă din fragedă pruncie. Acolo a rămas vreme de cinci ani. Însă, mânat fiind de dumnezeiasca râvnă, a dorit să meargă în Țara Sfântă. Astfel, ieșind pe ascuns din mănăstire, a plecat la Ierusalim.
După ce s-a închinat la Sfintele Locuri, a mers la Mănăstirea Sfântului Sava, unde a și rămas, devenind monah, iar mai târziu preot.
În timpul invaziei arabilor care au profanat Sfintele Locuri, a fost nevoit să se refugieze la Efes, într-un munte pustiu, care se găsea în apropierea orașului, munte care se numea Gallísio.
La început, a viețuit acolo singur, dar, mai târziu, au venit și alți monahi alături de el. Împăratul Constantin Monomahul (1042 – 1054 d. H), care era, pe atunci, exilat în insula Mytilini, auzind despre sfințenia cuviosului Lazăr, a ridicat o frumoasă biserică cu hramul Învierii Domnului, în muntele Gallísion, înzestrând-o cu multe odoare bisericești. Iar cuviosul a ridicat exact lângă biserică un stâlp înalt în care s-a urcat și viețuia acolo, ars de soare vara, bătut de vânturile reci iarna. Iar Dumnezeu l-a răsplătit pe robul său, Lazăr, cu darul facerii de minuni. Astfel viețuind, în nevoință și rugăciune și-a sfârșit viața, la adânci bătrâneți, trecând la cele veșnice în anul 1054 d. H.
Tropar, glasul al VIII-lea
Cu rugăciunile cele cu priveghere, întru curgerile lacrimilor, stâlpul ți-ai udat, și cu suspinurile cele dintru adâncuri, spre însutite osteneli l-ai făcut roditor. Și ai fost păstor, tuturor dând iertare, cuvioase Lazăre, părintele nostru. Roagă-te Lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al VIII-lea, ,,Apărătoarei Doamne”
Cele mai presus de fire dureri ale tale, înțelepte, și nevoințele, singuri, îngerii văzându-le, s-au spăimântat, prin care ai și luat de la Dumnezeu cunună. Ci, ca acela ce ai îndrăzneală către Domnul, de toate primejdiile mântuiește-ne, ca să strigăm: Bucură-te, părinte, păstorul nostru!
Icos
Înger, dintre oameni, de Dumnezeu purtătorule te-ai făcut, de pre pământ, la cele cerești ajungând. Pentru aceasta, împreună cu cetele cele fără de trupuri, pe tine, cuvioase, văzându-te vorbind, mă spăimântez și, cu frică, către tine strig unele ca acestea:
Bucură-te, rânduitorule al legii, nerătăcit, cel de un obicei;
Bucură-te, grădina faptelor celor bune, cea de suflete hrănitoare;
Bucură-te, rugătorul sufletelor cel nerușinat;
Bucură-te, cel împreună cu îngerii locuitor;
Bucură-te, că tu ai înmulțit adunarea turmelor;
Bucură-te, căci tu ai păzit-o pe ea înlăuntrul Edenului;
Bucură-te, că tu ai dat pâinea îndestulării;
Bucură-te, gonitorul semeției diavolilor;
Bucură-te, izvorul minunilor cel pururi curgător;
Bucură-te, nădejdea desfătării ce va să fie;
Bucură-te, cel ce luminezi întreaga Asie;
Bucură-te, luminătorul cel povățuitor la monahilor;
Bucură-te, părinte Lazăr, păstorule al nostru!