Monahismul evanghelic – 3

Întemeietorul vieții de obște, Sfântul Vasile cel Mare, vorbește despre dragostea care trebuie să predomine în mănăstirile de obște, spunând: ,,Ce se poate compara cu acest fel de viețuire? Ce poate fi mai înalt? Ce poate fi mai adevărat decât unirea și legătura unuia cu altul? Ce poate aduce mai multă bucurie decât unirea sufletelor și a caracterelor? S-au pornit oameni din diferite țări și din diferite seminții, și s-au unit într-o asemenea legătură, unii cu alții, încât par a fi un singur suflet în mai multe trupuri și instrumente ale aceleiași gândiri. Cel ce suferă în trup are în jurul său pe foarte mulți care suferă împreună cu el, după cum poate fiecare; cel care are sufletul bolnav și slăbit are pe foarte mulți în jurul său care îl vor ajuta să se curățească de patimi și să se vindece.

Fiecare îi este celuilalt și rob, dar și stăpân, și, cu deplină libertate, fiecare se luptă pentru a-i arăta unul celuilalt supunerea cea mai desăvârșită, care nu a provocat niciodată vreun rău necesar, care ar fi adus cu sine multă neliniște celor care conduc, ci a fost creată cu bucurie prin libertatea de gândire. Fiindcă dragostea îi supune pe cei liberi unul altuia, și asigură libertatea prin alegerea personală a fiecăruia. Așa ne-a dorit Dumnezeu încă de la început și pentru aceasta ne-a creat. Aceștia [monahii] restabilesc omul cel dintîi fiindcă ei ,,șterg” păcatul strămoșului Adam. Fiindcă, nu ar fi existat între oameni vrajbă și dezbinare, dacă păcatul nu ar fi adus dihonie în creație. Așadar, aceștia [monahii] îl imită pe Hristos și viața Sa întrupată. Adică, la fel cum Acela, când i-a adunat pe ucenicii săi, a așezat totul în comun, prin Apostoli, chiar și pe Sine însuși, la fel și aceștia – desigur, aceia care țin rânduiala – făcând ascultare către egumen, imită întru totul viața Apostolilor și a Domnului. Aceștia tânjesc după viața îngerilor, fiindcă ei păzesc cu rigurozitate, ca și aceia, viața în chinovie. Nu există între îngeri neînțelegeri, nici certuri și nici contradicții. Toate aparțin fiecăruia, și fiecare lucrează virtuțile pentru binele tuturor”. (Rânduielile Ascetice 18).

În obște, monahii pot viețui în mod autentic taina Bisericii, precum creștinii în perioada apostolică, ca taină a împărtășirii cu Dumnezeu și cu oamenii, pot trăi unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh, care este un deziderat al tuturor creștinilor. Monahul cunoaște din experiența sa că Biserica nu este o fundație religioasă, sau o instituție, ci este comuniunea în Hristos, Trupul Lui Hristos, adunarea fiilor celor mai înainte rătăciți ai Lui Dumnezeu (Ioan 11, 52), familia cea întru Hristos a Lui Dumnezeu. Această experiență ecleziologică îi dă monahului posibilitatea de a-i vedea pe frații săi ca membri ai Trupului Lui Hristos, și să le arate acestora aceeași cinste pe care i-o arată Lui Hristos. Astfel se poate explica și ospitalitatea de care dau dovadă monahii în cazul închinătorilor și a trecătorilor care vin la mănăstire, și rugăciunea din inimă, cu lacrimi, pentru cei vii, dar și pentru cei morți, știuți și neștiuți.

Monahii își arată dragostea pentru cei aflați în lume și în alte moduri, precum ușurarea sufletească a acelora ori ajutorul duhovnicesc pe care îl oferă fraților lor. Mulți frați [oameni] necăjiți și obosiți duhovnicește aleargă la mănăstiri, și, mai ales la Sfântul Munte, pentru a afla liniște sufletească în preajma monahilor și a duhovnicilor de acolo, care și-au găsit liniștea în Dumnezeu. Nu puține sunt situațiile când părinți înduhovniciți și monahi de la Sfântul Munte, ies în lume pentru a liniști și a sprijini în credință pe foarte mulți creștini.

Sfântul Serafim de Sarov, marele isihast din secolul trecut, spunea, în acest sens: ,,Împacă-te tu cu Dumnezeu, mai întâi, și, mai apoi, mulți oameni vor veni și își vor afla liniștea alături de tine”. Cuviosul Serafim vorbea din experiența sa personală, dar și din experiența îndelungatei tradiții isihaste a Bisericii. S-a observat faptul că, cu cât se îndepărtau pustnicii de lume, și cu cât se retrăgeau în locurile cele mai izolate, pentru a se ruga, cu atât mai mult mulțimile de oameni îi căutau pentru a primi ajutor duhovnicesc.

În situații extraordinare, monahii sunt chemați de Domnul Însuși, ca în cazul Sfântului Cosma Etolianul, pentru a primi misiunea de propovăduire și de trezire a conștiinței oamenilor. Însă, unii ca aceștia, vor asculta mereu chemarea Lui Dumnezeu, și nu vor acționa după propria dorință. Ar fi putut, oare, Sfântul Cosma, să mântuiască și să lumineze cu predica lui neamul înrobit, dacă nu ar fi fost mai întâi iluminat de sus, după 20 de ani de asceză, tăcere, curățire și rugăciune?

Monahul nu caută să mântuiască lumea prin lucrarea sa pastorală și misionară, fiindcă el, ca unul ce este ,,sărac cu duhul”, crede că el nu poate să-i mântuiască pe ceilalți, dacă nu se poate mântui pe sine. Monahul se lasă pe sine în grija Lui Dumnezeu, fără a-și face planuri și perspective. Este mereu ,,la dispoziția” Lui Dumnezeu, gata mereu să asculte chemarea Aceluia. Domnul nostru și Întemeietorul Bisericii îi invită pe lucrătorii viei Lui să lucreze așa cum consideră El că este mântuitor și de folos omului. Pe Sfântul Grigorie Palama l-a chemat Domnul ca să-i apere pe tesaloniceni de erezia papistașă și să teologhisească ortodox credința strămoșească. Pe Sfântul Cosma l-a chemat la predică și la misiune apostolică, iar pe Sfântul Nicodim Aghioritul l-a luminat să propovăduiască, fără să iasă în lume, prin intermediul scrierilor sale de un înalt nivel teologic și duhovnicesc, care, până în zilele noastre au condus la Dumnezeu foarte multe suflete.

Alți monahi au fost chemați de către Domnul să îi ajute pe credincioși prin tăcerea și prin răbdarea lor, prin rugăciune și prin lacrimile lor, așa cum este cazul sfântului aghiorit Leontie Dionisiatul, care, timp de 60 de ani a stat într-o chilie întunecată și nu a ieșit deloc din mănăstire. Domnul i-a arătat că a primit jertfa sa, dăruindu-i harisma vederii înainte, iar după trecerea la Domnul, trupul său a început să izvorască bună mireasmă.

[Va urma…]