Câteva minuni petrecute la Mănăstirea Grigoriu

În însemnările părintelui Ioachim Grigoriatul se găsesc o mulțime de informații cu privire la minunile care s-au întâmplat, de-a lungul timpului, la Mănăstirea Grigoriu. Este vorba de minuni la care fie a fost el însuși martor ocular, fie le-a auzit relatate de alții. Le-am adus la lumină pentru se adeveri, încă o dată, dragostea Lui Dumnezeu și a sfinților săi pentru oameni, dragoste, care, de altfel, poate fi dovedită în mii și mii de feluri.

Am luat hotărârea definitivă de a pleca la Sfântul Munte. Am ajuns cu bine. Am trecut pe la multe mănăstiri și m-am interesat despre fiecare în parte și despre modul de viețuire. La sfârșit, după ce am strâns mai multe informații foarte folositoare, am hotărât să intru în obștea Mănăstirii Grigoriu.

Înainte de a trece pragul mănăstirii, așa obosit cum eram, m-am dus să mă odihnesc câteva ore într-un loc puțin mai departe de Gyftarió, unde era mai răcoare și am găsit puțină umbră. În zadar am încercat eu să adorm, căci somnul nu s-a lipit de mine. Zeci de gânduri îmi treceau prin minte și nu mă lăsau deloc să îmi găsesc liniștea. Diavolul aducea asupra mea gânduri și ispite de tot felul, astfel încât să mă facă să renunț. Într-un final, epuizat de lupta interioară pe care o dădeam, am crezut că o să adorm. Deschid ochii și, ce văd? Deasupra mea stătea un călugăr bătrân cu o figură biblică impunătoare, cu barba până la genunchi și cu o privire caldă, care îmi spune: ,,De ce stai aici, fiule, și îți chinuiești mintea cu gânduri de tot felul? Ridică-te și intră în mănăstire”. La îndemnul lui, m-am ridicat, gândindu-mă să îl rog să mă conducă el până la mănăstire. Dar bătrânul se făcuse nevăzut, de parcă nici nu a existat! Pentru o clipă m-am tulburat, și mă gândeam în sinea mea, cine putea să fie acel gheronda, care, în ciuda bătrâneților, a reușit să ajungă până în acel loc greu accesibil, unde și eu abia urcasem…

Gândurile pe care satana mi le trimise mai devreme s-au topit ca fumul pe care îl împrăștie vântul. Au rămas gândurile de pace și liniște. Am intrat în mănăstire și m-am dus direct înaintea egumenului. L-am înștiințat despre dorința și despre hotărârea mea, dar și despre întâlnirea pe care o avusesem mai devreme cu bătrânul monah. Atunci, egumenul, cu vădită emoție pe chip, m-a luat de mână, m-a dus înaintea unei icoane și m-a întrebat: ,,Acesta este bătrânulpe care l-ai văzut?”. ,,Da, da, acesta este”, am răspuns eu extrem de surprins. Acela era Cuviosul Ioachim, noul ctitor al mănăstirii, cu barba lui lungă, pe care a dobândit-o prin lucrarea Lui Dumnezeu, fiindcă el, de la fire, era fără barbă.

Cuviosul Ioachim, cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Grigoriu

Au trecut mai multe luni până când am fost tuns în monahism. După slujba de tundere și ceea ce a mai urmat, am dorit să mă odihnesc puțin. Chiar înainte de a adormi, aud ușa chiliei mele deschizându-se, fără ca cineva să spună obișnuitul ,,Pentru rugăciunile părinților noștri”. Am intrat la bănuieli, iar în clipa următoare am simțit o duhoare insuportabilă. Deschid ochii și văd deasupra patului meu pe musafirul nepoftit. Ce imagine înfricoșătoare! Era diavolul însuși! Era un monstru cu coarne, cu ochii de foc, păr pe corp și gheare lungi. M-a privit cu ură și repulsie și, râzând sarcastic, mi-a zis: ,”Ei, ei, ce vrei tu să faci aici? O să-ți arăt eu acum!” Și, spunând aceasta, și-a întins mâna asupra mea ca să mă apuce de piept. În secunda următoare am auzit un vaiet, iar diavolul și-a tras mâna înapoi de parcă o pusese pe jeratic. Atinsese Cinstita Cruce pe care o purtam la gât. Îndată s-a făcut nevăzut, lăsând în urmă o duhoare de nedescris.

Mănăstirea Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte Athos. Fotografie de Pr. Constantin Prodan

Într-o vreme a fost epidemie de gripă și s-au îmbolnăvit atunci cei mai tineri, dar și cei mai în vârstă dintre monahi. Unii contactaseră o formă mai ușoară a bolii, alții, forma mai gravă. Eu contactasem forma ușoară. S-a îmbolnăvit atunci și bucătarul, iar eu am primit ascultarea de a-l înlocui la bucătărie. Eram absolut neexperimentat la bucătărie, dar îl aveam aproape pe părintele Ipatie, care, deși era bolnav, supraveghea ca totul să fie făcut cum trebuie. Alături de mine se afla și ajutorul de bucătar, un frate tânăr, smerit și blând ca un miel nevinovat.

Într-o zi, l-am trimis în grădină, să aducă legume. La doar câteva minute după ce a plecat, îl văd că se întoarce în grabă, speriat, gâfâind și fără legume. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a răspuns că, pe poteca ce duce la grădină era un șarpe mare și înfricoșător și de aceea s-a întors în grabă, transpirat și cu sufletul la gură.

Însă fapta lui era în dezacord cu canonul de netrecut al ,,ascultării absolute”. Am mers șii-am mărturisit Egumenului această întâmplare. Acela i-a dat sfaturi, l-a încurajat, i-a dat binecuvântare și l-a trimis să-și ducă la bun sfârșit slujirea sa, fără nici un fel de șovăire sau frică. Plin de curaj, fratele a mers la grădină, a cules ce avea de cules și s-a întors plin de bucurie. Când l-am întrebat dacă s-a mai întâmplat ceva, mi-a spus că șarpele era acolo, doar că era mort!

Înainte de a pleca în armată suferisem de sciatică. Nu mă durea tot timpul, dar, atunci când mă apuca, durerea era insuportabilă, nu puteam să mă țin pe picioare și credeam că mă prăbușesc. Nici un medicament, nici băile fierbinți, nici măcar armata nu au reușit să mă vindece. Situația mea era dramatică.

Într-o zi a sosit o încărcătură de grâne la arsana, și, după obicei, trebuia să mergem toți să-l descărcăm. Imediat ce am luat un sac în spate, m-au apucat durerile acelea cumplite. Am căzut jos de durere, m-am făcut colac și am început să urlu de durere. Au venit imediat doi, trei părinți și un alt bătrân, Arsenie sau Artemie, nu îmi amintesc foarte bine cum îl chema. M-au întrebat ce am pățit. Le-am spus de ce anume sufăr, au început cu toții să comenteze despre afecțiunea de care sufeream. Unora le era milă de mine, alții nu știau dacă să creadă sau nu, iar alții nu credeau că sufăr de ceva, ci că mă prefac ca să scap de muncă. Unii mă numeau chiar un ,,șmecher din Pireu”. Le-am înghițit pe toate… Numai Egumenul m-a consolat: ,,Nu plânge, fiule, nu deznădăjdui, eu te cred. O să-i conving și pe ceilalți de sinceritatea ta. Dar, am să-ți dau și un sfat și te rog să-l urmezi. Noi, aici, avem propriul nostru medic, pe Sfânta Anastasia Romana, care are sfinte moaște aici și căreia îi cântăm tot timpul Paraclisul. Când se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, să priveghezi de cu seară, să te rogi din toată inima ta, cu lacrimi dacă poți. Dimineața când se va sfârși Liturghia, să ungi locul care te doare cu untdelemn de la candela sfintei și să o rogi din toată inima să te vindece. După aceea să vii să mă vezi”.

Am urmat întocmai sfaturile părintelui. Și, când m-am uns cu untdelemn sfințit, mare minune! Imediat am început să mă mișc fără să simt nici un fel de durere. Au trecut de atunci 60 de ani. Niciodată nu am mai avut dureri.

Moaștele Sfintei Mucenițe Anastasia Romana de la Mănăstirea Grigoriu

Mănăstirea are un metoc în Macedonia, la Veria. De două, trei ori pe an obișnuiam să mergem acolo cu o mică barcă a mănăstirii. Odată călătoream împreună cu alți doi frați către acel metoc. Undeva între Kassandra și Pilio am observat că nu mai era nici un pic de vânt, iar noi am început să vâslim ca să ajungem la timp. Această acalmie supărătoare, aș putea spune, prevestea ceva rău. Eram neliniștit din pricina aceasta, fără să am vreun motiv anume. În timp ce frații mă rugau să nu mai vâslim așa tare și să ne oprim pentru a ne odihni câteva clipe, eu îi îndemnam să vâslească mai repede, de parcă ceva (sau cineva) îmi spunea că suntem în pericol. Trebuia să ajungem în cel mai scurt timp la țărm, undeva între Pilio și Olimp. Ο briză ușoară dinspre mare ne-a ajutat destul de mult. Am ajuns la țărm, am debarcat, iar apoi am tras barca pe uscat. Între timp, un mic nor negru se forma deasupra și se tot mărea. Era o prevestire a dezastrului ce va urma. Ce dezlănțuire a naturii a urmat, nu-și poate închipui cineva! O furtună cum rar se poate vedea!

Locuitorii de pe țărm, cum ne-au văzut, au alergat către noi și, plini de uimire își făceau semnul Sfintei Cruci, spunându-ne că Sfântul Nicolae ne-a salvat de la moarte.

Am rămas acolo puține zile, ne-am aprovizionat și am pornit pe drumul de întoarcere. Ce priveliște! Peste tot numai vase naufragiate. Toate vasele care ancoraseră în porturile dintre Líva și Garbí, fie eșuaseră, fie se scufundaseră. Tot țărmul nord-vestic al Kasandrei, Sithóniei și Athosului fusese afectat de furtună. Când am ajuns la mănăstire, am avut parte de o surpriză și mai mare. Un vapor plin cu lemne se scufundase în apropierea țărmului. Evitând comentariile, vreau să insist doar asupra acelei clipe de neliniște pe care am avut-o la dus. Nu a fost evidentă intervenția Sfântului Nicolae pentru a ne atenționa și a ne salva viața?

Sfântul Nicoale al Mirelor Lichiei, iconostasul katholikonului, Mănăstirea Grigoriu

În fiecare an, în ziua de 6 decembrie, mănăstirea noastră îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Nicolae [protectorul ei], și se aprovizionează cu pește de la Polioúri (Kassandra) de la localnicii care se ocupă cu pescuitul.

Cu câteva zile înainte de praznic a fost trimisă corabia mănăstirii pentru a aduce peștele. Căpitan era un monah foarte experimentat, care trecuse prin foarte multe pe mare, un om simplu și foarte evlavios. La drumul de întoarcere, s-a pornit un vânt puternic dinspre nord-vest, astfel că nu se știa dacă se mai poate întoarce la timp. Praznicul se apropia, vremea se înrăutățise, vântul sufla și mai tare, iar monahul trimis să aducă peștele era foarte îngrijorat. ,,Să se facă praznicul fără pește?”, se gândea în sinea sa. Nu își putea închipui așa ceva.

A luat hotărârea de a porni, chiar dacă era furtună. Ceilalți pescari au încercat să îl oprească de a porni la drum pe o asemenea furtună. Dar călugărul era de neînduplecat. Și-a făcut semnul Crucii, a așezat icoana Sfântului Nicolae la timonă și a pornit la drum spunând: ,,Sfinte Nicolae, acum tu conduci. Vezi ce vreme este, dar fă o minune ca să nu se facă praznicul în cinstea ta fără pește. Pornim!” Și, într-adevăr, Sfântul Nicolae a fost cel care a condus corabia până la țărm cu bine. Părinții din mănăstire au văzut corabia și au ieșit cu toții să vadă minunea. Ca un pescăruș plutea corabia pe deasupra valurilor. Au scos și ei icoana Sfântului Nicolae și au început să se roage pentru corabie, să acosteze la țărm în siguranță. În acele condiții vitrege, era imposibil ca ambarcațiunea să se apropie de țărm fără să se zdrobească. Dar Sfântul Nicolae nu s-a lăsat îndelung rugat. Un val imens a ridicat ușor corabia, apoi a coborât-o ușor, ușor în arsana, în locul unde acostam de obicei. Apoi, valul s-a retras în largul mării, ca și cum își încheiase misiunea.

Această întâmplare nu a fost uitată nici până astăzi. Mare a fost credința monahului-căpitan, dar și dragostea Sfântului Nicolae pentru cei ce l-au rugat cu credință.

Într-o vară, un mare incendiu a izbucnit în pădurea dimprejurul mănăstirii. Din cauza vântului, incendiul s-a extins foarte mult. Se afla în pericol plantația de castani care erași principalul mijloc de existență al mănăstirii. Era o priveliște înfricoșătoare. Eram și eu de față atunci, auzeam cu urechile mele cum sfârâiau șerpii care nu apucaseră să se adăpostească din calea flăcărilor. Fiecare încerca să facă câte ceva, dar eforturile noastre erau zadarnice. Când au prins de veste părinții despre incendiu, au ieșit cu toții, iar Egumenul a luat și sfintele moaște. S-au rugat cu toții și, mare minune! Un nor s-a adunat deasupra pădurii și s-a pornit o ploaie torențială care a stins flăcările care păreau că vor înghiți totul”.

Sursa: Cuviosul Grigorie. Minuni din vechime la Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Editura Mănăstirii Grigoriu, 1983.