Chestiunea primatului – 10. Patriarhia de Constantinopol şi Bisericile autocefale

Episcopul Chiril de Avydos

În același context trebuie plasată și remarca făcută de patriarhul ecumenic Athenagóras [123] către patriarhul Bulgariei, Chiril, într-o epistolă (27.07.1961) trimisă acestuia cu ocazia ridicarea Bisericii Bulgare la rang de Patriarhie: «Avem convingerea și nădejdea că această decizie a noastră va fi acceptată în unanimitate de către ceilalți patriarhi și președinți ai Bisericilor Ortodoxe autocefale, până când această chestiune va fi soluționată definitiv de către viitorul Sinod Ecumenic, care este singurul în măsură să ridice sfintele Biserici ale lui Dumnezeu la rangul și valoarea de Patriarhie».

Este clar că patriarhul Athenagóras ținea mult la acrivia canonică, care trebuie păstrată cu orice preț în practica Bisericii. Biserica Bulgariei și-a obținut autocefalia cu obligația «de a se raporta mereu la preasfântul scaun patriarhal ecumenic și de a cere părerea și ajutorul valid atât al acestuia, cât și al celorlalte Biserici surori în soluționarea chestiunilor bisericești mai serioase» [124].

Așa cum am văzut în cele de mai sus, în toate cazurile, autocefalia se acordă numai de către Biserica Mamă, adică de către Patriarhia Ecumenică, ca mai apoi să-și dea consimțământul și celelalte Biserici Ortodoxe. Cazurile Bisericii Poloniei și Bisericii Georgiei nu fac altceva decât să ne lămurească mai mult asupra faptului că singurul organ competent în acest sens este Patriarhia Ecumenică. De cealaltă parte, actul de acordare a autocefaliei «Bisericii Ortodoxe a Americii» din partea Patriarhiei Moscovei nu este recunoscut de nici o altă Biserică Ortodoxă. Așadar Patriarhia Ecumenică este chemată să rezolve diverse chestiuni apărute în plan inter-ortodox. Oferim în cele ce urmează câteva exemple sugestive:

• Patriarhul Rusiei, Tihon, trimite o epistolă (1918) către Patriarhul Ecumenic, în care își exprimă protestul față de ruperea Bisericii Georgiei de Biserica Rusă. Câteva decenii mai târziu (1990), Biserica Georgiei, «vrând să păstreze rânduială canonică», apelează la Patriarhul Ecumenic pentru a-i acorda autocefalia. Drept urmare a acestei cereri, Patriarhia Ecumenică, în virtutea dreptului și sarcinii sale canonice, îi acordă autocefalia [125]. Desigur, e de datoria Bisericii Georgiei ca, în chestiuni de interes inter-ortodox, să se adreseze Patriarhiei Ecumenice și, prin intermediul ei, să comunice și cu celelalte Biserici Ortodoxe în privința acestor chestiuni. De asemenea, în ceea ce privește Sfântul Mir «trebuie păstrată rânduiala bisericească, astfel ca, prin diverse fapte văzute și nevăzute, să se arate și să se certifice tuturor, atât celor dinlăuntru, cât și celor din afară, unitatea indisolubilă a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe».

Tomul autocefaliei trimite la Valsamón, care menționează următoarele: «Se spune că în zilele preasfântului Patriarh Petru al Antiohiei, marele oraș al lui Dumnezeu, s-a făcut o iconomie sinodală, prin care Biserica Iviriei a fost proclamată autonomă și liberă de Patriarhia Antiohiei». Această precizare este importantă nu numai pentru că menționează un eveniment istoric, ci mai ales prin prisma faptului că dovedește că Biserica Georgiei, care era subordonată Patriarhiei Antiohiei, a apelat la Patriarhia Ecumenică pentru a-i acorda și a-i recunoaște autocefalia, ca una care este singura în măsură să facă acest demers.

Conform Tomului patriarhal și sinodal al autocefaliei, numai un Sinod Ecumenic poate valida actul autocefaliei: «[…] viitorul Sinod Ecumenic, care poate asigura și păstra unitatea în credință și în rânduială bisericească a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe» [126].

• Patriarhul Ierusalimului, Damian (1898-1931), a fost destituit din funcție de către Sinodul Patriarhiei de Ierusalim din cauza atitudinii sale multe prea conciliante față de arabi. Sinodul a apelat la Patriarhul Ecumenic, care l-a recunoscut pe Damian ca patriarh canonic în 1909 [127].

• În 1933, Patriarhia de Antiohia a recurs la Patriarhia Ecumenică pentru a-i cere ajutorul în chestiunea alegerii unui nou patriarh. Același lucru îl făcuse și ultimul patriarh grec al Antiohiei, Spiridon (1891-1897), care a fost caterisit de către Sinodul Patriarhiei sale, fără să fi fost reașezat în funcție [128].

• Biserica Ciprului, care trecea prin momente dificile din cauza revoluției din 1933 împotriva stăpânitorilor englezi, a apelat la ajutorul Patriarhiei Ecumenice [129]. Același lucru s-a întâmplat și câțiva ani mai târziu (1946-1947).

• Un eveniment deosebit de interesant s-a derulat în anul 1948, atunci când Savvátios, arhiepiscopul de Praga, trimite o epistolă [130] către Patriarhul Ecumenic, Maxim, în care îi cere ca Biserica sa – autonomă până atunci – să fie subordonată Bisericii Romei. Patriarhul ecumenic îi trimite o epistolă drept răspuns, în care, printre altele, menționează: «Dacă Preasfântul scaun ecumenic și-ar da binecuvântarea în acest sens, înseamnă că el însuși ar încălca și desființa rânduiala canonică, a cărei păzitor și girant s-a făcut. Cum se poate, deci, ca Arhiepiscopia Ortodoxă a Cehoslovaciei, care, din motive istorice și canonice, reprezintă un fragment al viței noastre, să devină parte a unei Biserici locale, a cărei jurisdicție nu se poate extinde dincolo de limitele stabilite de la bun început, decât dacă va încălca canoanele de bază ale Sfintelor Sinoade Ecumenice?».

• Biserica Bulgariei a trecut recent (1998) printr-o grea încercare cauzată de o schismă interioară. Rânduiala canonică a fost restabilită abia după ce Patriarhul Bisericii Bulgariei a apelat la Patriarhul Ecumenic [131]. Acesta din urmă a convocat Marele Sinod de la Sofia, care l-a recunoscut ca patriarh canonic pe Maxim [132]. Cităm un fragment sugestiv din epistola Patriarhului Maxim către patriarhul ecumenic: «We ask Your Holiness to respond to our anxious appeal and, in accordance with the practice of the Ecumenical Orthodoxy, to convene and be at the head of the Council of Primates and Representatives of the Local Autocephalous Orthodox Churches in Sofia» [133].

• Sinodul Patriarhiei Ierusalimului, care l-a destituit din funcție pe patriarhul Irineu (2005), a apelat, dimpreună cu comunitatea Sfântului Mormânt, la Patriarhia Ecumenică. Aceasta a convocat un Sinod Panortodox la Constantinopol, care a validat demiterea Patriarhului Irineu [134].

(Va urma…)

Note:

[123] Vezi textul epistolei în Orthodoxia 26 (1951), 515-516.

[124] Pentru Tomul Sinodal al Bisericii Bulgariei, vezi Orthodoxia 20 (1945), 72-74.

[125] Rállis – Potlís, op. cit., 172.

[126] Pentru Tomul Sinodal al autocefaliei Bisericii georgiene, vezi Επίσκεψις (Epískepsis) 435 (1990), 7-9.

[127] A. Kartaschoff, «Το του εκκλήτου δικαίωμα» (Dreptul de apel), în Orthodoxia (1948), 297.

[128] A. Kartaschoff, «Dreptul de apel», în Orthodoxia (1948), 296.

[129] A. Kartaschoff, «Dreptul de apel», în Orthodoxia (1948), 298.

[130] Pentru textul epistolei și răspunsul patriarhului Maxim, vezi Orthodoxia 23 (1948), 241-243.

[131] Pentru textul epistolei, vezi Orthodoxia 5 (1998), 620-621.

[132] Pentru actele și hotărârile Sinodului, vezi Orthodoxia (1998), 633-639.

[133] Pentru textul epistolei Patriarhului bulgar, vezi Orthodoxia 5 (1998), 621.

[134] Pentru anunțul Sinodului, vezi Απόστολος Βαρνάβας (Apostolul Barnaba) 66 (2005), 291. Pentru epistola Patriarhului Ecumenic referitoare la scoaterea numelui Patriarhului Irineu din Diptice, vezi Ekklisía 82 (2005), 526-527.