Cuvânt de laudă la Cuviosul Gheorghe de la Cernica

Ar fi o mare scăpare să nu-l pomenim printre Sfinţii Mănăstirii Vatopedi, care au trăit aici, dar cărora pronia dumnezeiască le-a condus paşii înapoi în patriile lor, pentru a lumina cu lumina sfântă poporul ce i-a ales drept îndrumători duhovniceşti. Vom vorbi acum, aşadar, despre unul dintre aceşti sfinţi, care a fost canonizat de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a rânduit în ceata sfinţilor pe Cuviosul Gheorghe de la Cernica în octombrie 2005, stabilind ca dată de prăznuire ziua de 3 decembrie, dată la care s-a făcut şi canonizarea oficială a Sfântului.

Sfântul Gheorghe s-a născut în anul 1730 în târgul Săliştea Sibiului din Transilvania. De când era copil a dorit să devină monah în Sfântul Munte. Tânăr şi sărac fiind, nu ar fi putut ajunge în Sfântul Munte dacă Maica Domnului, căutând la curăţenia inimii sale şi la râvna sa sfântă, nu s-ar fi grăbit să-l ajute. A plecat din locul său de baştină din pricina prigoanei din partea uniţilor, ajungând la Bucureşti. Acolo a întâlnit un mitropolit grec, pe numele său Roşca, venit cu treburi în Ţara Românească, şi l-a urmat până la Constantinopol. A rămas alături de el, petrecând trei ani în ascultarea faţă de acest ierarh. Înaintat în vârstă, mitropolitul a dorit să se retragă să se liniştească, luându-l cu sine şi pe ucenicul său. Au mers, deci în Sfântul Munte, stabilindu-se la Sfânta Mănăstire Vatopedi. Acolo, mitropolitul l-a tuns rasofor, mai târziu l-a hirotonit diacon, iar după puțină vreme acela a adormit întru Domnul.

Căutând un alt părinte duhovnicesc, Sfântul a mers la egumenul Paisie [Velicikovski], care în acea vreme se nevoia în Schitul Proorocului Ilie din Sfântul Munte. Din pricina creșterii numărului de monahi, pe care Schitul Proorocului Ilie nu-i mai încăpea, egumenul împreună cu întreaga obște au hotărât să meargă către țările române, în părțile Neamțului. Sfântul Gheorghe l-a urmat, însă, după puțină vreme, l-a cuprins dorința de a se întoarce în Sfântul Munte. În drum spre Athos, s-a oprit la București la un vechi prieten al său, ieromonahul Macarie, ucenic şi acesta al Sfântului Paisie. Acesta l-a prezentat Mitropolitului Grigorie II al Ungrovlahiei, care l-a rugat să rămână în orice mănăstire ar dori. Sfântul s-a împotrivit, căci nu se simțea vrednic de o asemenea lucrare, însă mitropolitul, dorind să-l silească să rămână, i-a interzis să se întoarcă în Sfântul Munte. Întristat, cuviosul i-a cerut o amânare de câteva zile, înainte de a-i da un răspuns.

A început să postească şi să se roage cu lacrimi la Maica Domnului şi la Sfântul Ierarh Nicolae. Apoi, din pricina postului aspru şi a efortului, a căzut în somn. I s-a arătat, atunci, Sfântul Nicolae şi i-a umplut inima de bucurie duhovnicească, spunându-i să rămână pentru a curăța locul de fiare sălbatice. A doua zi, Cuviosul l-a întrebat pe părintele Macarie dacă există undeva vreun schit închinat Sfântului Nicolae. Acesta şi-a amintit, în cele din urmă, de schitul de la Cernica.

Schitul era ridicat pe o insuliță aflată pe un lac din apropierea Bucureștiului. Acest loc era complet pustiu şi plin de fiare sălbatice. Au mers împreună să vadă acea aşezare. Au găsit, în cele din urmă, un bătrân care cunoştea cărarea. Au trecut un râu şi au ajuns la o biserică în ruină. Intrând în Sfântul altar, au văzut în faţa lor un şarpe înspăimântător, căruia Sfântul i-a spus liniștit: „Dragul meu, până acum ai locuit tu aici, Acum pleacă din acest loc, ca să locuim noi”. Șarpele a plecat îndată, iar oamenii povesteau că nu l-au mai văzut prin acele locuri.

Cuviosul Gheorghe s-a stabilit la Cernica în anul 1781, împreună cu doi ucenici ai săi. Au trecut prin multe greutăţi, căci la început a trebuit să curețe locul. După aproape doi ani, se strânsese o obşte ce număra șaisprezece fraţi. După alţi trei ani, obştea număra 33 de fraţi, care ridicaseră, deja, chilii şi un arhondaric. Când numărul fraţilor a ajuns la 130, li s-a dat şi Mănăstirea Căldărușani, iar Sfântul a trimis o parte dintre părinți acolo.

În anul 1806, găsindu-se la Căldăruşani şi cunoscând dinainte că i se apropie sfârşitul, a adunat obştea, cerând iertare de la toţi şi iertându-i pe toţi, rostind şi cuvinte de folos. A plecat, apoi, la Cernica, unde s-a îmbolnăvit mai grav, adormind în Domnul în ziua de 3 decembrie a anului 1806, într-o duminică.

Prin rugăciunea şi puterea exemplului său personal, Sfântul Gheorghe a reînsuflețit viața mănăstirească din Muntenia, după tradiția paisiană athonită. Înainte de venirea cuviosului, dispăruseră aproape cu totul din acel loc obștile mănăstirești. S-a făcut iubit de toţi pentru simplitatea şi dragostea ce-o arăta tuturor, pentru dulceața cuvântului, care putea scoate lacrimi chiar şi din cea mai împietrită inimă.