Cuviosul Patapie din Thebaida, făcătorul de minuni

Curtea Mănăstirii Cuviosului Patapie de la Loutraki, lângă Corint, o terasă suspendată pe vârf de munte

Marele ascet, dumnezeiescul și purtătorul de Dumnezeu Patapie, lauda monahilor, s-a născut în țara străbătută de fluviul Nil, în orașul Teba din Egiptul de sus. Părinții lui erau bogați dar, totodată, și oameni credincioși, și l-au crescut pe pruncul pe care Dumnezeu li l-a încredințat, în frica de Dumnezeu, în cumpătare și înțelepciune. Încă tânăr fiind, Patapie a părăsit cele lumești și casa părintească pentru a merge în pustie, această școală a monahismului, care, odată absolvită îți oferă diploma desăvârșirii și a bucuriei duhovnicești depline,  care este poarta noastră de intrare în Împărăția Cerurilor. Acolo, în liniște, nestingherit de grijile și preocupările pe care le au oamenii în lume, s-a dedat pe sine cu totul rugăciunii neîntrerupte, privegherilor de noapte, nevoințelor celor mai grele, desțelenirii patimilor adânc înfipte în trupul nostru, pentru a dobândi virtuțile cele mai alese. S-a unit cu Dumnezeu, s-a desăvârșit, omorând cugetul omenesc și gândind cu cuget dumnezeiesc, pentru a urca în sferele cele mai înalte, la Dumnezeu. Cu râuri de lacrimi și sudori a udat Patapie ogorul sufletului său, aducând roadă bogată de smerenie, ascultare, lepădare de bunurile pământești, feciorie, roade ale virtuților plăcute Lui Dumnezeu și mult folositoare sufletului. Iar bunul Dumnezeu, vrând să arate că nevoința Lui Patapie a fost plăcută înaintea Lui, l-a dăruit cu facerea de minuni.

Cuviosu Patapie din Thebaida, icoană pe lemn, Grecia, sec. al XVII-lea

Faima sfințeniei lui Patapie a depășit, în scurt timp, hotarele pustiei, mulțime de oameni mergând la el pentru a-i cere sfatul, pentru a-și potoli setea duhovnicească din înțelepciunea ce izvora din mintea sa dumnezeiască, să ia binecuvântarea lui și să asculte cuvintele sale pline de înțelepciune, de vreme ce el reușise să dobândească dumnezeiasca înțelepciune. Și nu doar înțelepciune a dobândit de la Dumnezeu, ci el a devenit și mijlocitor la mult Milostivul și Iubitorul de oameni pentru toți care veneau și cereau vindecare de bolile sufletești și trupești. El, însă, ca un iubitor adevărat de liniște și de rugăciune, și, ca unul care nu căuta slava și cinstea omenească, a fugit în ascuns la Constantinopol pentru a-și face acolo un nou cuib duhovnicesc și a continua acolo, neștiut de nimeni, nevoința sa duhovnicească. Erau împreună cu el încă doi pustnici, de care era nedespărțit, și care, ca și el, trăiau doar pentru Hristos, de vreme ce gustaseră, toți trei, din dulceața rugăciunii și a împărtăşirii de Domnul. Împreună cu dumnezeiescul Váras și cu Ravoulás, cel cu minte dumnezeiască, cu care se nevoia pentru dobândirea virtuților, s-a așezat în afara zidurilor Constantinopolului. Purtătorul de Dumnezeu Patapie a ales partea de nord, în apropiere de Vlaherne, pentru a-și ridica acolo coliba sa. Ca pustnic, nu dorea să vorbească cu nimeni, în afară de Hristos, dar, ca om, pentru a mângâia duhovnicește și pe ceilalți doi pustnici, nu a dorit să se îndepărteze foarte mult de locul în care se găseau cei doi frați ,,în Hristos”.

Priveliştea spre oraşul Corint din curtea Mănăstirii Cuviosului Patapie

Însă, fiindcă ,,nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”, Domnul Dumnezeu, pe smeritul robul său Patapie, care strălucea cu virtuțile, l-a făcut cunoscut tuturor celor cinstitori de Dumnezeu ce locuiau în Împărăteasca cetate. Drept urmare, mulțime de monahi au mers să viețuiască lângă cunoscutul pustnic, astfel formându-se ,,mănăstirea egiptenilor”, Sfântul Patapie fiind atât întemeietorul mănăstirii, cât și îndrumătorul duhovnicesc al sufletelor ce viețuiau acolo. Acolo, în acea mănăstire, blândul și smeritul pustnic a săvârșit, cu harul Lui Dumnezeu, mulțime de minuni, astfel că mulți bolnavi și mulți care sufereau de diferite boli, alergau la el ca să afle alinare în durerile lor. În această mănăstire a trecut la Domnul cuviosul Patapie, dându-și sufletul în mâinile dulcelui Iisus, care l-a binecuvântat cu trup nestricăcios și cu darul facerii de minuni după moartea sa.

Mai târziu, din voia Lui Dumnezeu, ,,mănăstirea egiptenilor” a fost distrusă, iar cinstitele moaște ale cuviosului au fost mutate, pentru siguranță, de către Cuviosul Váras, în mănăstirea Sfântului Ioan. Această mănăstire se afla sub înalta protecție a Paleologilor, și, îndeosebi a Sfintei Ipomoní, mama ultimului împărat al Constantinopolului, Constantin Dragáses.

Părintele Nectarie Marmarinos (2012), cel care a regăsit moaştele Cuviosului Patapie

După căderea Constantinopolului sub turci (1453), Anghelís Notarás, rudă a Paleologilor, pentru a feri moaștele sfântului de mânia agarinenior, le-a ascuns în munții Gheránia. Acolo a ascuns moaștele, într-o peșteră necunoscută de nimeni, unde au rămas până la începutul secolului trecut, atunci când, la 1904 au fost descoperite din întâmplare. În 1952, în jurul peșterii au fost ridicate chilii pentru obștea care s-a format acolo avându-l drept protector spiritual pe cuviosul Patapie. Întemeietor și părinte duhovnicesc al obștii este vrednicul protosinghel al Mitropoliei Corintului, părintele arhimandrit Nectarios Marmarinós.

Astăzi, la mănăstirea vin cei ce cu credință cer de la sfântul vindecare sufletească și trupească şi putere pe drumul virtuții și al desăvârșirii în Hristos. În afară de aceasta, cu harul sfântului a fost ridicat și un azil de bătrâni. Se săvârșește, astfel, o dată cu lucrarea duhovnicească și o lucrare socială, prin îngrijirea acelor vârstnici care au nevoie de asistență.

Maica Patapia, cea dintâi egumenă de la Mănăstirea Loutraki

Minunile pe care Sfântul Patapie le-a săvârșit și le săvârșește sunt nenumărate, precum nisipul deșertului…

Maica Patapia și maica Singhlitikía povestesc următoarele:

Trebuie să mergem foarte des la Loutráki pentru provizii, dar și pentru alte lucruri ce țin de mănăstire. Mai demult, accesul la mănăstire era foarte greu. Singura potecă ce ducea la mănăstire trecea prin păduri și pe marginea prăpăstiilor. Încercam, de fiecare dată, să nu întârziem foarte mult în oraș, ca să nu ne rătăcim. Însă, câteodată, ne prindea noaptea pe drum și ne rătăceam. În acele momente, fiecare dintre noi simțea ajutorul sfântului. Sfântul ne lumina calea și aşa reuşeam să ajungem cu bine la mănăstire.

Întâlniri cu Sfântul

Mitropolitul Corintului, kir Prokopios, care tocmai fusese instalat ca ierarh, s-a lăsat influențat de oameni rău-voitori din Loutráki, și s-a arătat potrivnic părintelui Nectarie care începuse să clădească mănăstirea (1947). Peste puțin timp, s-a întâmplat ca mitropolitul să se îmbolnăvească și a fost internat la un spital din Atena. Atunci, părintele Nectarie a mers ca să-l viziteze pe mitropolit și să-i ureze însănătoșire grabnică. Imediat ce a intrat în camera unde se găsea mitropolitul, acela, plin de emoție i-a spus: ,,Sfântul Patapie mi-a apărut în vis și mi-a spus că dorește să se ridice mănăstire! Iar noi nu putem să facem altfel dacă aceasta este dorința sfântului. Și, imediat, mitropolitul a dat poruncă  protosinghelului Gavriil să ia cheile peșterii în care se aflau moaștele sfântului, chei care fuseseră luate de preoții din Loutráki, și să i le dea părintelui Nectarie, și, nici un alt preot să nu mai slujească acolo fără binecuvântarea mitropolitului.

Racla cu moaştele Cuviosului Patapie se găseşte înăuntrul peşterii de la Loutraki

La scurt timp, mănăstirea a fost recunoscută oficial, prin hotărârea Sfântului Sinod al Greciei. Mitropolitul însuși a ajutat, prin toate mijloacele, inclusiv financiare, la ridicarea mănăstirii, și, începând cu 1952, vor veni aici și maicile. În prezent, în mănăstire viețuiesc monahíi, iar Mitropolitul Prokopios este considerat binefăcătorul mănăstirii. A trecut la Domnul la 3 decembrie 1964, și va fi pomenit, până la sfârșitul veacurilor, în pomelnicele mănăstirii. O placă de marmură, aflată la intrarea în mănăstire, informează pe cei ce trec pragul cinstitului locaș că, cu sprijinul cinstitului ierarh, s-a început construcția mănăstirii. Înainte de trecerea la Domnul, el a lăsat mănăstirii, prin testament, bogata sa bibliotecă și toate lucrurile personale pe care le-a deținut la mitropolie. Veșnică să-i fie pomenirea și să se odihnească în nădejdea învierii de apoi!

Sfântul este mereu grabnic ajutător tuturor celor ce îi cer ajutorul. Cândva, Cuviosul Patapie s-a arătat în vis unui om din Koropí și i-a cerut un bidon mare de untdelemn de măsline. ,,Părințele, unde dorești să duc untdelemnul acesta?”, a întrebat omul. Sfântul i-a dat adresa mănăstirii, iar apoi s-a făcut nevăzut. Domnul din Koropí a umplut un bidon cu ulei și l-a dus la Loutráki, lăsându-l la poarta mănăstirii.

Peștera în care se găsesc cinstitele moaște ale sfântului este rece şi umedă, iar iarna totul este înghețat. Într-o zi, monahiile i-au spus sfântului: ,,Chiar și în cea mai sărăcăcioasă casă se găsesc câteva zdrențe pe care să le pui pe jos în loc de covor. Palatul tău de aici, din peșteră, nu are nimic și, împreună cu tine, înghețăm și noi aici de frig. Sfinte, fă ceva și ajută-ne!”. În acea seară, sfântul s-a arătat unei oarecare femei din Corint și i-a poruncit să țeasă un covor, spunându-i și culoarea și modelul țesăturii, iar mai apoi să-l ducă la peștera lui. Femeia a făcut întocmai și a adus covorul la mănăstire, aşezându-l în peştera Cuviosului.

Sursa: Protopresbiter Sotírios Makristáthis, Să-l cunoaștem pe Sfântul Patapie și mănăstirea sa, Atena, 1997