Nașterea Domnului. Feciorelnica Naștere a Maicii Domnului

Să ne întoarcem la bucuria de faţă, pe care îngerii au binevestit-o păstorilor, iar cerurile au istorisit-o magilor şi Duhul prorociei o propovăduieşte în multe feluri, încât şi magii s-au făcut cuvântători ai harului. Căci „Cela ce răsare soarele peste drepţi şi peste nedrepţi, Care plouă şi peste răi şi peste buni“, a adus raza cunoştinţei şi roua Duhului şi în guri străine, aşa încât prin mărturia celor potrivnici să ni se întărească nouă mai cu apăsare adevărul. Auzi-l pe ghicitorul Valaam vestind celor de alt neam, printr-o insuflare mai înaltă, că „o stea va răsări din Iacov“ (Num. 24, 17)! Vezi magii, coborâtori din acel neam, urmărind, după profeţia strămoşului, răsăritul noii stele, care se deosebea de firea celorlalte stele şi prin mişcare, şi prin oprire, pe care le făcea potrivit cu trebuinţa! Pentru că, dintre stele, unele stau fixe totdeauna pe bolta cerului, iar altele nu încetează niciodată să se mişte. Această [nouă stea] însă şi se mişcă, mergând înaintea magilor, şi stă, arătând locul. Auzi-l şi pe Isaia strigând că „un Prunc S-a născut nouă, şi Fiul S-a dat nouă“ (Is. 9, 6)! Învaţă de la acest proroc cum S-a născut Pruncul, în ce chip ni s-a dat Fiul! Oare prin legea firii? Nu! zice Prorocul. Dar cum S-a născut Pruncul? Spune! „Iată, – zice – Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi vor chema numele Lui Emanuil, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu!“ (Is. 7, 14). O, minune! Fecioara devine maică şi rămâne fecioară! Vezi înnoirea firii! Celelalte femei, până ce sunt fecioare, mame nu sunt, iar după ce ajung mame, feciorie nu mai au. Aici însă amândouă numirile au fost unite la un loc. Căci ea şi mamă şi fecioară este, şi nici fecioria nu a împiedicat naşterea, şi nici naşterea nu a dezlegat fecioria. Fiindcă trebuia ca Cel ce a venit în viaţa omenească pentru a aduce totul la nestricăciune să înceapă de la nestricăciunea care a slujit naşterii Sale. Căci nestricată a numit-o obiceiul omenesc pe cea necunoscătoare a nunţii.

Mi se pare că, prin arătarea luminii, acest lucru l-a înţeles mai dinainte şi acel mare Moisi când a văzut theofania cea săvârşită prin lumină, când focul înconjura rugul, iar rugul nu se mistuia. De aceea, zice: „Trecând, voi vedea vederea aceasta mare“ (Ieş. 3, 3). Dar mi se pare că nu vorbeşte de mişcarea fizică, ci despre trecerea timpului, pentru că ceea ce era atunci preînchipuit în flacără şi în rug, trecând timpul aflat la mijloc, s-a descoperit limpede în taina Fecioarei. Căci precum acolo rugul se şi atingea de foc şi nici nu se mistuia, tot astfel şi aici, Fecioara şi naşte Lumina, şi nici nu se strică.

Iar dacă rugul preînchipuieşte trupul născător de Dumnezeu al Fecioarei, nu te ruşina de ghicitură. Pentru că tot trupul, din pricina transmiterii păcatului, este păcat prin faptul că este numai trup (2 Împ. 23, 6), iar păcatul îşi are numele, în Scriptură, de „spini“. Şi ca să nu ne îndepărtăm de subiectul nostru, poate că nu e nepotrivit să îl aducem pe Zaharia, cel ucis între templu şi jertfelnic, ca mărturie a maicii nestricate. Zaharia acesta preot era, dar nu numai preot, ci avea şi harisma prorociei (Lc. 1, 3 ş. u.), iar puterea prorociei e propovăduită în scris în cartea Evangheliei. Când harul dumnezeiesc a pregătit dinainte oamenii ca să nu socotească a fi de necrezut naşterea din Fecioară, pregăteşte consimţirea celor necredincioşi prin minuni mai mici, cum e naşterea copilului din cea stearpă şi din bătrân.

Aceasta e o introducere la minunea săvârşită cu Fecioara. Fiindcă precum Elisaveta a ajuns mamă nu prin puterea firii, îmbătrânită fiind fără copii, ci după voia dumnezeiască i s-a născut un copil, tot aşa necredinţa în naşterea feciorelnică îşi are încredinţarea prin raportarea ei la Dumnezeire.

Deci, fiindcă cel născut din cea stearpă premerge Celui născut din feciorie, cel ce a săltat de bucurie în pântecele maicii sale înainte de a veni la lumină la auzul glasului celei ce-L purta în pântece pe Domnul, când s-a născut Înaintemergătorul Cuvântului, atunci s-a dezlegat prin însuflarea prorociei şi tăcerea lui Zaharia. Şi toate câte se spun prin Zaharia sunt prorocii pentru viitor. Acesta, povăţuit de duhul prorocesc la cunoaşterea celor ascunse, înţelegând taina fecioriei întru nestricăcioasă naştere, nu a îndepărtat-o pe Maica nenuntită din locul rânduit de Lege în templu fecioarelor, vrând să-i înveţe pe iudei că Ziditorul a toate şi Împăratul a toată zidirea are supusă Lui, pe lângă toate celelalte, şi firea omenească, pe care o conduce după a Sa voie unde doreşte, nefiind El stăpânit de ea, aşa încât întru puterea Lui este a se înfăptui naşterea cea nouă, în care cea ajunsă mamă nu este lipsită de feciorie. De aceea, nu a îndepărtat-o din templu de obştea fecioarelor, iar locul acesta era cel dintre templu şi jertfelnic.

Dar fiindcă s-a auzit că Împăratul zidirii S-a născut omeneşte prin iconomie, de frică să nu ajungă supuşi [acestui] Împărat, îl ucid pe cel ce mărturiseşte despre naşterea aceasta, pe preotul [Zaharia] care slujea lângă jertfelnic (cf. Mt. 23, 25). Dar pentru că ne-am îndepărtat mult de subiectul nostru, se cade să întoarcem cuvântul către binevestirea din Vitleem. Căci de-am fi şi noi cu adevărat păstori şi am priveghea împreună cu turmele noastre, atunci către noi s-ar grăi întotdeauna glasul îngerilor care binevesteşte bucuria aceasta mare (Lc. 2, 10)! Să ne înălţăm, aşadar, privirile către oştirea cea cerească, să vedem corurile îngerilor, să auzim dumnezeiasca lor cântare! Care-i cântarea celor ce prăznuiesc? „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu!“, strigă (Lc. 2, 14). De ce slăveşte glasul îngerilor Dumnezeirea cea văzută întru cele înalte? Pentru că, zicând „şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire“, îngerii s-au umplut de bucurie din pricina a ceea ce au văzut. „Pe pământ pace.“ Cel mai înainte blestemat, cel ce dă spini şi pălămidă, locul războaielor, exilul celor condamnaţi, acesta primeşte pacea. O, minune! „Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit“ (Ps. 84, 12). Astfel de rod a dat pământul oameni lor! Şi acestea se săvârşesc pentru bunăvoirea oamenilor! Dumnezeu Se amestecă cu firea omenească pentru a o ridica la înălţimea lui Dumnezeu. Acestea auzindu-le, să mergem la Vitleem, să vedem priveliştea cea nouă, cum Fecioara se bucură de naştere, cum cea necunoscătoare de nuntă grijeşte Pruncul! Dar, mai întâi, să auzim de la cei ce istorisesc despre ea cine este ea şi de unde este.

Am auzit, aşadar, o oarecare istorisire apocrifă[i] care povesteşte următoarele despre ea. Tatăl Fecioarei era vestit pentru acrivia vieţuirii potrivit cu Legea şi cunoscut pentru virtuţile sale, dar îmbătrânise fără copii, fiindcă soaţa lui nu putea să zămislească. Legea însă dădea o cinste osebită mamelor, cinste pe care nu o aveau cele fără copii. Aşa că imită şi ea istorisirile despre mama lui Samuil (2 Împ. 1, 12 ş. u.) şi, intrând în Sfânta Sfintelor, se rugă lui Dumnezeu să nu fie lăsată fără de binecuvântarea Legii, nepăcătuind cu nimic faţă de Lege. Ajunge însă mamă şi afieroseşte lui Dumnezeu pe cea născută din ea. Întărită de suflarea dumnezeiască, a primit harul pe care-l ceruse. Iar după ce a născut prunca, a numit-o Maria[ii], pentru ca şi prin nume să arate că este un dar dumnezeiesc. Crescând îndeajuns copila, încât nu mai trebuia să fie alăptată, este încredinţată lui Dumnezeu şi este plinită astfel făgăduinţa, [mama ei] silindu-se s-o aducă la Templu. Iar preoţii, după asemănarea lui Samuil, au hrănit-o în Sfânta şi, după ce a crescut, s-au sfătuit ce să facă cu trupul acela sfânt care nu a păcătuit nicidecum lui Dumnezeu. Căci a o supune legii firii şi a o robi prin căsătorie celui ce ar veni [s-o ceară] ar fi fost cel mai de neîngăduit lucru. Fiindcă se socotea a fi mai mult decât o întinare de cele sfinte ca un om să ajungă domn peste cea afierosită dumnezeieşte, pentru că bărbatul a fost rânduit de legi să stăpânească peste soţie. Iar ca o femeie să vieţuiască în Templu şi să fie văzută în Sfânta nu li s-a părut preoţilor nici legiuit, nici un lucru întovărăşit cu cuviinţa.

Pe când vorbeau ei despre aceste lucruri, vine un sfat de la Dumnezeu, ca să o dea [pe Maria] unui bărbat în chip de logodire, iar acesta să fie potrivit pentru paza fecioriei ei. A fost găsit deci Iosif, aşa cum s-au vorbit preoţii [între ei], din aceeaşi seminţie şi neam ca Fecioara, care se şi logodeşte cu copila, după sfatul preoţilor. Iar legătura dintre ei a rămas doar la logodire. Atunci Fecioara este introdusă în taine de Gavriil, iar cuvintele iniţierii erau o binecuvântare: „Bucură-te – zice – cea plină de har, Domnul este cu tine!“ (Lc. 1, 26). Contrar primului cuvânt rostit către femeie, acum cuvântul e rostit către Fecioară. Aceea a fost osândită la naşterea întru dureri, din pricina păcatului, iar acesteia îi este alungată întristarea prin bucurie. La aceea întristarea a premers durerilor naşterii, acum însă bucuria o izbăveşte pe aceasta de durerile naşterii[iii]. „Nu te teme!“, zice. Pentru că pe fiecare femeie o cuprinde frica în aşteptarea durerilor naşterii, făgăduinţa durerii pline de dulceaţă alungă frica de durere. „În pântece vei lua – zice – şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor.“

Şi ce răspunde Maria? Auzi glasul Fecioarei curate! Îngerul binevesteşte naşterea, iar ea se ţine legată de feciorie, socotind mai de ales nestricăciunea decât arătarea îngerească, dar nici neîncrezătoare în înger nu este, şi nici nu-şi lasă hotărârile ei. „Îmi este necunoscută – zice – însoţirea cu bărbat, cum va fi aceasta de vreme ce bărbat nu cunosc?“ Acest cuvânt al Mariei este dovedirea celor istorisite în mod acoperit [în apocrife]. Pentru că de ar fi fost însoţită prin nuntă cu Iosif, atunci cum de s-ar fi mirat ea de cel care-i vestea naşterea, de vreme ce şi ea aştepta sorocul la care şi ea ar fi devenit mamă după legea firii? Dar fiindcă trupul cel afierosit lui Dumnezeu trebuia păzit neatins, ca ceva dintre cele sfinte şi puse aparte, de aceea zice: „Chiar dacă eşti înger şi chiar dacă vii din cer, iar ceea ce mi se arată e mai presus de om, totuşi a cunoaşte bărbat îmi este cu neputinţă. Cum voi fi maică fără bărbat? Căci pe Iosif îl ştiu ca logodnic, dar ca bărbat nu-l cunosc.“ Ce spune deci peţitorul Gavriil? Ce cămară de nuntă dăruieşte însoţirea cea curată şi neîntinată? „Duhul Sfânt – zice – Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!“ O, fericit pântecele aceleia care din desăvârşita-i curăţie a atras bunătăţile sufletului către sine! Pentru că, în vreme ce la toţi ceilalţi abia de poate sufletul curat să primească prezenţa Duhului, aici trupul devine vas al Duhului. Dar şi „puterea Celui Preaînalt te va umbri“. Ce înseamnă cuvântul acesta tainic?

Că „Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“ (1 Cor 1, 24), precum spune Apostolul. Deci puterea Dumnezeului Celui Preaînalt, Care este Hristos, ia formă în Fecioara prin venirea Sfântului Duh. Fiindcă după cum umbra trupurilor ia forma trupului care îi premerge, tot astfel întipăritura (χαρακτήρ) şi trăsăturile[iv] dumnezeirii Fiului se văd limpede în puterea Celui ce Se naşte, chip (εἰκών) şi pecete (σφραγίς), şi umbră (ἀποσκίασμα), şi strălucire[v] (ἀπαύγασμα) a Prototipului, arătat prin faptele săvârşirii de minuni. Dar buna vestire îngerească ne îndeamnă să mergem la Vitleem şi să vedem tainele din peşteră. Care e taina aceasta? Un Prunc, înfăşat în scutece şi culcat în iesle, şi cea rămasă Fecioară şi după naştere, Maica nestricată, care îngrijeşte pe Cel născut. Să spunem noi, păstorii, cuvântul prorocesc: „Precum am auzit, aşa am şi văzut în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru“ (Ps. 42)! Dar oare acestea s-au petrecut întâmplător şi au fost apoi istorisite despre Hristos, şi oare istoria nu are nici un înţeles tainic? Ce vrea să însemne obârşia în peşteră a Domnului, culcarea în iesle, amestecarea Lui în viaţa oamenilor în timpul înscrierii plătitorilor de dări? Sau nu este limpede că, precum El ne-a scos de sub blestemul Legii făcându-Se pentru noi blestem (Gal. 3, 13) şi a luat asupra Lui rănile noastre, pentru ca prin rana Lui noi toţi să ne vindecăm (Is. 53, 9), tot aşa S-a făcut şi plătitor de dajdie, pentru ca să ne slobozească de legăturile vicleniilor, cărora li s-a supus firea omenească dusă sub robia morţii? Iar văzând peştera în care Se naşte Stăpânul, să înţelegi viaţa întunecată şi subpământeană a oamenilor, în care vine Cel ce S-a arătat celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii (Is. 9, 2), iar cu scutece Se înfaşă Cela ce Se îmbracă cu şirurile păcatelor noastre. Iar ieslea în care Se naşte Cuvântul este sălaşul dobitoacelor necuvântătoare, pentru ca boul să-şi cunoască pe stăpânul său şi asinul ieslea Domnului lui (Is. 1, 3). Bou e cel aflat sub jugul Legii, iar asinul e animalul de povară încărcat cu păcatul închinării la idoli.

Sfântul Grigorie de Nyssa

Dar hrana şi viaţa potrivită necuvântătoarelor este iarba: „Cel ce răsari iarbă dobitoacelor“ (Ps. 103, 14), zice Prorocul. Iar vietatea cuvântătoare se hrăneşte cu pâine. Deci, de aceea Pâinea vieţii care se coboară din cer (In. 6, 35) se aşază în iesle, pentru ca şi cele necuvântătoare să ajungă cuvântătoare, împărtăşindu-se de hrana cuvântătoare. Stă, aşadar, în mijlocul ieslei, între bou şi asin, Domnul amândurora, pentru ca să surpe zidul cel din mijloc şi să zidească pe cei doi în Sine într-un om nou (Ef. 2, 14), iar jugul cel greu al Legii să-l scuture de pe unul, iar de pe celălalt să ia povara idolatriei.

Sursa: Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărătești, Editura Sf. Nectarie, Arad 2010.

Partea I, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=45332

Note:

[i] Este vorba de Protoevanghelia lui Iacob (tr. rom. C. Bădiliţă, în Evangheliile aprocrife, ed. Polirom, 1999, pp. 35-45).

[ii] Numele ebraic Miriam, foarte des întâlnit în lumea iudaică, înseamnă: „Doamnă, Stăpână, steaua mării, cea înmiresmată, cea plăcută“.

[iii] Literal, expresia sună: „bucuria moşeşte durerea“, ceea ce vrea să însemne: după cum moaşa ajută femeia să scape de durerile naşterii, tot aşa harul şi bucuria Bunei Vestiri au scăpat-o pe Fecioara de naşterea în dureri.

[iv] γνωρίσματα – trăsăturile, semnele, numirile, faptele după care se cunoaşte caracterul dumnezeiesc al lui Iisus.

[v] Pentru a descrie unirea paradoxală a Dumnezeirii cu firea umană, Sfântul Grigorie foloseşte o serie de termeni cu sens opus. Avem: pecete (σφραγίς, obiectul însuşi care pecetluieşte), care se referă la firea Sa dumnezeiască; strălucire (ἀπαύγασμα), întipăritură (χαρακτήρ, urma rămasă după apăsarea peceţii în ceara caldă), chip (εἰκών) şi umbră (ἀποσκίασμα), care trimit la firea Sa omenească. Prima îşi în-semnează chipul în a doua şi străluceşte prin ea, ambele fiind nedespărţite, ca trupul de umbra lui.