Nașterea Domnului. Proorocii și legea cea veche

Sfântul Grigorie de Nyssa, manuscris, Dionisiu, sec. XI

Trâmbiţaţi în lună nouă – zice David – în ziua cea strălucită a sărbătorii voastre“ (Ps. 80, 3), iar rânduielile învăţăturii celei de Dumnezeu insuflate sunt lege întru toate pentru cei ce le aud. Aşadar, pentru că astăzi e ziua cea strălucită a sărbătorii noastre, să plinim şi noi legea, făcându-ne trâmbiţaşi ai praznicului lunii[i], iar trâmbiţa legiuită, după cum Apostolul porunceşte a înţelege, este cuvântul. Pentru că zice că sunetul trâmbiţei nu trebuie să fie nelămurit (1 Cor. 14, 8), ci graiurile să fie uşor de osebit spre lămurirea celor ce le aud. Să glăsuim deci şi noi, fraţilor, o oarecare glăsuire strălucită şi vestită, cu nimic mai lipsită de cinste decât cea a trâmbiţelor de corn! Pentru că şi Legea, prefigurând adevărul în chipurile umbrei[ii] a rânduit la sărbătoarea înfigerii corturilor[iii] glasul cel de trâmbiţe (Lev. 23, 24). Şi pricina acestei sărbători de azi este taina adevăratei înfigeri a cortului. Pentru că întru [ziua] aceasta este aşezat cortul omenesc[iv] prin Cel ce S-a îmbrăcat pentru noi cu omul. Întru aceasta corturile noastre cele destrămate de moarte sunt iarăşi alcătuite[v] de Cel ce a zidit dintru început locuinţa noastră. Să zicem şi noi cele ale psalmodiei, cu David cel cu glas mare împreună dănţuind şi zicând că „binecuvântat e Cel ce vine întru numele Domnului“ (Ps. 117, 25). În ce chip vine?

Nu ca şi cu o corabie sau cu vreun car, ci prin venirea la viaţa omenească prin nestricăciunea feciorelnică. „Acesta este Dumnezeul nostru, acesta este Domnul şi S-a arătat nouă, ca să tocmească sărbătoarea aceasta în umbrare, până la coarnele altarului“ (cf. Ps. 117, 26-27). Dar cu siguranţă, fraţilor, taina ascunsă în cele spuse nu ne este neştiută, anume că toată zidirea este un templu al Stăpânului zidirii. Dar pentru că, după ce a intrat păcatul în lume, au fost închise gurile celor prinşi de răutate şi a tăcut glăsuirea cea de veselie şi s-a risipit armonia celor ce prăznuiesc, oamenii cei zidiţi nu mai prăznuiesc împreună cu firea cea mai presus de lume[vi].

De aceea au venit trâmbiţele profeţilor şi ale apostolilor, pe care Legea le numeşte „coarne“, pentru că ele sunt făcute din adevăratul Unicorn[vii] , şi care [trâmbiţe], potrivit cu puterea Duhului, au trâmbiţat într-un glas cuvântul adevărului, astfel încât, deschizându-se auzul celor ferecaţi sub păcat, una să fie prăznuirea cea într-un glas, ca într-o singură cântare, la înfigerea cortului zidirii de jos, cântată împreună cu preaînaltele şi strălucitele puteri aflate împrejurul jertfelnicului celui de sus. Căci coarnele jertfelnicului înţelegător sunt preaînaltele şi minunatele puteri ale firii înţelegătoare, Începătorii şi Puteri şi Tronuri şi Domnii, cu care firea omenească, împodobită prin înnoirea trupurilor, se uneşte prin părtăşia la sărbătoarea înfigerii corturilor. Căci „a se înconjura cu ceva“ are acelaşi înţeles cu „a se împodobi“ sau cu „a se îmbrăca“, după cum tălmăcesc cei ce cunosc acestea[viii]. Veniţi, aşadar, la dănţuirea cea duhovnicească stârnindu-vă sufletele, iar pe David să-l punem conducător şi îndrumător şi corifeu al dănţuirii noastre şi să cântăm împreună cu acea dulce glăsuire a sa pe care am ajuns să o cântăm mai înainte!

Şi iarăşi spunem că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa“ (Ps. 117, 24), în care întunericul începe să scadă, iar lungimea nopţii se vede, de asemenea, scăzând prin sporul razei de lumină[ix]. Căci nu dintr-o oarecare întâmplare, fraţilor, sau de la sine s-a săvârşit această iconomie a sărbătorii, ca acum adică să se arate vieţii omeneşti viaţa dumnezeiască, ci zidirea istoriseşte celor mai străvăzători[x], prin cele ce se văd, o taină, slobozind aproape un singur glas şi învăţând, pe cel ce poate auzi, ce vor să spună ziua ce creşte în prezenţa Stăpânului şi noaptea care scade. Căci mi se pare că aud străbătând prin zidire [un glas] ce spune aşa ceva, anume că văzând acestea, o, omule, înţelege lucrul ascuns care ţi se vădeşte prin cele văzute! Vezi noaptea ajungând la lungimea ei cea mai mare şi, după ce s-a oprit din creştere, scăzând iarăşi? Înţelege că noaptea cea rea a păcatului, după ce a crescut pe cât se putea şi prin toate gândurile cele rele a ajuns la mărimea cea mai mare a vicleniei, astăzi a fost oprită din înaintare şi de aici este târâtă către micşorare şi ascundere. Vezi raza luminii mai durabilă şi soarele mai sus decât de obicei? Înţelege venirea luminii adevărate, care luminează cu evangheliceştile raze lumea întreagă. Poate şi pentru că Domnul nu S-a arătat de la început, ci a dăruit firii omeneşti arătarea dumnezeirii Sale în zilele din urmă, poate să bănuiască cineva în mod binecuvântat pricina, anume că Cel ce avea să curăţească viaţa omenească de răutatea amestecată în ea a trebuit să aştepte ca păcatul semănat de vrăjmaşul să odrăslească în întregime şi apoi a adus, precum zice Evanghelia, securea la rădăcină (Mt. 3, 10). Căci şi medicii mai iscusiţi în arta lor, cât timp febra arde înlăuntru şi se aprinde de pricinile bolii, nu acţionează asupra bolii până ce ea ajunge la apogeu şi nu îi dau bolnavului nici un ajutor prin regimul de hrană. Dar după ce răul s-a oprit din înaintare, atunci îşi folosesc meşteşugul doftoricesc înlăturând toată boala. Tot aşa şi Cel ce tămăduieşte pe cei ce rău pătimesc cu sufletul a aşteptat ca toată boala cea din răutate, care a stăpânit firea oamenilor, să se arate, astfel încât nimic ascuns să nu rămână netămăduit, deoarece medicul vindecă doar ceea ce se vede. De aceea, nici în vremile lui Noe, când tot trupul se stricase prin nedreptate, nu aduce vindecarea prin arătarea Sa, pentru că nici vlăstarul răutăţii sodomitice nu fusese smuls. Nici în vremea distrugerii Sodomei nu S-a arătat Domnul, pentru că multe din celelalte răutăţi încă se ascundeau în firea umană. Căci unde era Faraon cel luptător împotriva lui Dumnezeu? Unde viclenia neîmblânzită a egiptenilor?

Nici atunci încă – de răutatea egiptenilor vorbesc – nu era sorocul Îndreptătorului a toate să Se amestece în viaţa noastră, ci trebuia ca şi fărădelegea israeliţilor să se arate. Trebuia ca şi împărăţia asirienilor şi trufia lui Nabucodonosor să se arate în viaţă. Trebuia ca uciderea cuvioşilor să ţâşnească precum oarecare vlăstar spinos al rădăcinii celei rele a diavolului. Trebuia ca lătratul iudeilor împotriva sfinţilor lui Dumnezeu să se vădească, al celor ce au ucis pe proroci şi au bătut cu pietre pe cei trimişi la ei şi, în sfârşit, au săvârşit uciderea lui Zaharia între templu şi altar (Mt. 23, 35). Adaugă şirului de vlăstare rele şi uciderea pruncilor de către Irod. Deci, după ce întreaga putere a răutăţii s-a arătat din rădăcina cea vicleană şi s-a înmulţit în chip felurit, întărindu-se în cunoscutele înclinaţii spre răutate ale fiecărei generaţii, atunci, precum le spune Pavel athenienilor, Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, în zilele cele din urmă a venit (F. A. 17, 30), când nu era nimeni care să-L cunoască şi să-L caute pe Dumnezeu, când „toţi s-au abătut şi împreună s-au netrebnicit“ (Ps. 13, 3), când păcatul s-a întins peste tot, când fărădelegea s-a înmulţit, când bezna răutăţii a sporit până la cea mai mare măsură, şi atunci s-a arătat harul, atunci a răsărit raza adevăratei lumini. Atunci Soarele dreptăţii S-a arătat celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii (Is. 9, 2), atunci a zdrobit capetele cele multe ale diavolului călcându-le cu piciorul prin mijlocirea trupului omenesc. Şi nimeni, privind spre cele rele de acum ale vieţii, să nu socotească mincinos cuvântul care spune că Domnul a strălucit în anii de pe urmă ca soarele în viața noastră. Dar poate că împotrivitorul va zice că Cel ce a aşteptat vremile ca să se arate răutatea, astfel încât, după ce a sporit aceasta, s-o smulgă din rădăcină, ar fi fost firesc s-o risipească în întregime, încât nici o urmă a ei să nu mai fi rămas în viaţă. Dar acum însă se fac cu îndrăzneală şi ucideri, şi hoţii, şi curvii, şi răutăţile cele mai mari, toate. Însă cel ce vede aceste lucruri să-şi dezlege nedumerirea legată de ele printr-o asemănare oarecare luată din cele cunoscute [nouă tuturor]. Căci precum la uciderea târâtoarelor se poate vedea cum nu moare îndată după tăierea capului şi restul trupului, ci capul a murit, iar trupul încă este ţinut viu de propriul suflet (θυμός)[xi], fără să fie lipsit de puterea dătătoare de viaţă, tot aşa a făcut şi Nimicitorul diavolului. Când fiara a crescut mult prin sporirea cu fiecare generaţie de oameni, i s-a zdrobit capul, care este puterea stricătoare a celor bune şi care are multe capete în ea, nu s-a mai vorbit despre restul trupului ei mort, în care a fost lăsată mişcarea ca o pricină de exerciţiu [duhovnicesc] pentru cei de după aceea (pentru urmaşi). Care-i deci capul zdrobit? E cel care a strecurat moartea prin sfatul cel viclean, cel care a înfipt în om săgeata aducătoare de moarte prin muşcătura [şarpelui].

Cel care a nimicit stăpânirea morţii a zdrobit puterea aflată în capul şarpelui, precum zice Prorocul. Iar restul trupului fiarei, răspândit în viaţa omenească atâta timp cât omul se află în mijlocul mişcărilor răutăţii, pururea învăluie viaţa noastră cu învelişul păcatului. Puterea [şarpelui] deja e moartă după ce capul a fost sfărâmat, dar când va trece vremea acestui veac şi bucăţile [din trupul şarpelui] care încă se mai mişcă se vor opri, la sfârşitul pe care-l aşteptăm al acestei vieţi [pământeşti], atunci se va desfiinţa şi coada [şarpelui] şi ultima redută a vrăjmaşului, iar aceasta este moartea. Şi astfel se va săvârşi deplina risipire a răutăţii, de vreme ce toţi vor fi chemaţi la viaţă prin înviere, cei drepţi sus, îndată în lăcaşurile fericite, iar cei morţi în păcate vor fi aruncaţi în gheena focului.

Sursa: Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărătești, Editura Sf. Nectarie, Arad 2010.

Partea a II-a, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=45333

Note:

[i] Calendarul iudaic al sărbătorilor era lunar, sărbătorindu-se prima zi de lună nouă. Aici e vorba de prima zi a lunii Tişri, începutul anului, sărbătoare cu aclamaţii (cf. Lev. 23, 24), care premergea sărbătorii corturilor, care era la lună plină şi despre care va fi vorba mai încolo.

[ii] Fiecare eveniment din Vechiul Legământ prefigurează, închipuie sau trimite la una din realităţile celui Nou. În expresia „chipurile umbrei“, umbra este Vechiul Legământ, iar „chipurile“ (numite de specialiştii teologi „tipuri“) sunt evenimentele sau persoanele vechi-testamentare care au un astfel de înţeles, „tipic“, adică prefigurator, înainte-vestitor ca o (pen)umbră, pentru persoane şi întâmplări din Noul Legământ. Tipul, formă a profeţiei vechi-testamentare, e împlinit în lucruri, persoane sau întâmplări din Noul Legământ (vezi şi 1 Cor. 10, 11).

[iii] Sărbătoarea iudaică a înfigerii corturilor, alături de Paşti şi Sărbătoarea săptămânilor (Cincizecimea), e unul din marile praznice anuale iudaice prescrise de Moisi. Ţinea şapte zile, între 15 şi 21 Tişri (octombrie), în amintirea peregrinării iudeilor vreme de 40 de ani prin pustie, în corturi, după ieşirea din Egipt. În prima zi, iudeii înjghebau în curţi, pe uliţe, prin pieţe sau sus, pe case, corturi din ramuri, petrecând în ele tot timpul sărbătorii (Lev. 23, 40; Neem. 8, 15). Simbolistica biblică vede în imaginea cortului, datorită ocrotirii pe care el o oferă, înţelesul proteguirii pe care o dă Dumnezeu.

[iv] În greceşte σκήνωμα, însemnând „cort“, are şi sensul de „locuinţă“. De aici a ajuns să însemne cu timpul, prin asociere, şi „trup“, adică locuinţă a sufletului.

[v] Sfântul Grigorie construieşte aici exegeza tipică, prefigurativă a Sărbătorii corturilor pornind de la rădăcina comună aflată în substantivul σκηνωπηγία (înfigerea corturilor) şi verbul συμπήγνιμαι (a face ceva în folosul propriu). Luarea etimologiei ca punct de plecare e una din metodele de exegeză duhovnicească a Scripturii, prin care autorul nostru, folosind elemente foarte precise şi concrete de natură istorico-gramaticală, ajunge la un înţeles mai înalt, duhovnicesc.

[vi] Adică împreună cu îngerii. Expresia o vom mai întâlni în omilii, prin ea fiind denumită lumea cerească (tradusă şi prin duhovnicească, inteligibilă, spirituală sau înţelegătoare). Corelativul ei este lumea pământească (firea sensibilă).

[vii] Aici unicornul (inorogul sau rinocerul) simbolizează unitatea de fiinţă, de voinţă şi de putere a Fiului cu Tatăl. În alte scrieri patristice (Sfântul Vasilie cel Mare) este amintit ca un simbol al lui Hristos sau e văzut ca un simbol al răului (Ps. 21, 22 – Theodoret), al lui Israel (Eusebiu) sau al omului credincios care se sprijină pe Hristos (Ps. 28, 6 – Clement Alexandrinul).

[viii] Derivat din adverbul πυκά (în mod strâns, solid), verbul πυκάζω (a strânge, a acoperi), în text la forma medie πυκάζεσθαι (a se înconjura strâns cu ceva, a fi îmbrăcat), exprimă la clasici sensul de protecţie, oferită adesea de carele de luptă ferecate cu aur (la Homer); un sens derivat, printr-o asociere de imagini, e cel de coroană (la Herodot şi proza târzie), de unde vorbitorii au dezvoltat cu timpul sensul de „a se împodobi“. „Cei ce cunosc acestea“ sunt, desigur, cei versaţi în subtilităţile vechiului lexic grec, asemeni Sfântului Grigorie.

[ix] În Răsărit, Naşterea Domnului se prăznuia împreună cu Botezul, la 6 ianuarie, până când, pe la 377, în Cezareea, Sfântul Vasilie a prăznuit-o prima oară pe 25 decembrie, ca în Apus. Sf. Ioan Hrisostom spune într-o omilie din 388 (PG 49, 351) că Naşterea se serba de zece ani la această dată. Urmând îndată după solstiţiul de iarnă, ziua începe de-acum să crească, fapt astronomic din care Sfântul Grigorie ţine să scoată idei teologice.

[x] Literal, διορατικός înseamnă „cel ce vede prin ceva dincolo“. Aici, Sfântul Grigorie dă acest nume celor ajunşi pe treapta duhovnicească a contemplaţiei naturale, care străvăd prin creaţie „cele nevăzute ale lui Dumnezeu“ (Rom. 1, 20). În Tâlcuirea la Cântarea Cântărilor foloseşte expresia „ochiul curăţit şi străvăzător al sufletului“.

[xi] Literal, θυμός înseamnă „suflet iraţional, principiu de viaţă naturală“ care însufleţeşte toate vieţuitoarele, diferit de ψυχή şi, la Părinţi, de πνεύμα, care aparţine doar omului. În antropologia lui Platon, θυμός e una din cele trei părţi ale sufletului, pe care o regăsim înfiată de cea filocalică sub numele de „iuţime-mânie“, formând cu pofta (ἐπιθυμία) partea iraţională a sufletului. Aici are sensul vechi de „energie vitală“, de „suflet iraţional“.