Rugăciunea Prorociței Ana, mama Prorocului Samuil – 1

Sfinții Părinți învață că virtuțile pregătesc terenul pentru rugăciunea curată, prin care se ajunge la unirea omului cu Dumnezeu. De altfel, este cunoscut că Sfântul Ioan Scărarul, dând definiția rugăciunii, spune că rugăciunea curată este unirea iubitoare a omului cu Dumnezeu. Astfel, nu poate fi analizată exact starea omului care se roagă. Voi încerca însă să tâlcuiesc câteva puncte, așa cum ni le înfățișează Sfânta Scriptură, și anume Cartea I a Regilor (1, 8-18).

Iată o dată, Elcana, bărbatul său, i-a zis: “Ana!” Şi ea a răspuns: “Iată-mă!” A zis Elcana: “Ce plângi și de ce nu mănânci şi pentru ce e întristată inima ta? Nu sunt eu oare pentru tine mai bun decât zece copii?” Atunci Ana, după ce au mâncat şi au băut ei în Şilo, s-a sculat şi a stat înaintea Domnului. Iar preotul Eli şedea atunci pe scaun la uşa cortului Domnului. Ea însă s-a rugat Domnului cu sufletul întristat şi a plâns amarnic și a dat făgăduinţă, zicând: “Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui”. Dar pe când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, Eli privea la gura ei; Şi fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a şi zis Eli: “Până când ai să stai aici beată? Trezeşte-te şi te du de la faţa Domnului!” Răspunzând însă Ana a zis: “Nu, domnul meu! Eu sunt o femeie cu inima întristată; nici vin, nici sicheră n-am băut, ci îmi dezvălui sufletul meu înaintea Domnului. Să nu socoţi pe roaba ta femeie netrebnică, căci din durerea mea cea mare şi din întristarea mea am vorbit până acum”. Atunci Eli i-a răspuns şi i-a zis: “Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o!” Iar ea i-a zis: “Să afle roaba ta trecere înaintea ochilor tăi!” Apoi s-a dus ea în calea sa şi a mâncat şi fața nu-i mai era tristă ca mai înainte.

Dumnezeu i-a închis pântecele Anei, dar acest lucru a avut îndată drept urmare să deschidă poarta credinței Anei și să-i vădească marea ei personalitate și lucrarea lăuntrică pe care o săvârșea. În continuare vom vedea coborârea Anei la Templu și rugăciunea pe care a făcut-o lui Dumnezeu.

Anna, maica Proorocului Samuil, manuscris athonit, secolul al XI-lea

Ana, după masă, s-a dus la Templu, să se roage lui Dumnezeu. Stând înaintea lui Dumnezeu, și-a deschis inima și a făcut o rugăciune a inimii lăuntrică. Preotul Eli o vedea rugându-se, dar nu auzea nimic. Îi observa gura [mișcându-se], dar vedea că nu vorbea. Acest fapt l-a impresionat în chip deosebit și pe băiatul* lui Eli, care a crezut că Ana este beată. Și chiar a mustrat-o și i-a spus că trebuie să plece din Templu. Ana s-a împotrivit spunând că nu este beată, ci se roagă lui Dumnezeu. Atunci Eli i-a dat binecuvântarea ca Dumnezeu să-i împlinească cererea rugăciunii ei. Iar Ana, cu bucurie și credință că Dumnezeu îi va auzi cererea ei, dar și binecuvântarea lui Eli, a plecat la casa ei.

Va trebui să facem o analiză mai largă a acestui fapt.

Comentarii ermineutice la Rugăciunea Anei

a) Este vrednic de luate aminte timpul rugăciunii Anei. Rugăciunea s-a făcut îndată după masă. Timpul pe care alți oameni îl dedică relaxării, ea l-a dedicat rugăciunii. Sfânta Scriptură spune: ”Atunci Ana, după ce a mâncat și a băut în Șilo, s-a sculat și a stat înaintea Domnului” (I Regi 1:9). Aceasta înseamnă că totdeauna este vreme de rugăciune. Ne putem ruga pe toată durata zilei, chiar și a nopții. Durerea îndeamnă inima să se roage. Așa cum o mamă își aduce aminte neîncetat de copilul ei bolnav pe care îl iubește, indiferent dacă ea doarme sau mănâncă, așa cum un om își aduce aminte totdeauna de o persoană iubită, indiferent de munca pe care o face, același lucru se întâmplă și cu rugăciunea. Omul care Îl iubește pe Dumnezeu, care crede în El și din pricina durerii I se adresează Lui, totdeauna se roagă, are o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu. Nimic nu poate alunga pomenirea lui Dumnezeu din mintea lui, nici măcar la ceasul mesei.

Desigur, se cuvine să observăm că mâncarea o luăm pentru a ne menține în viață. Nu mâncăm pentru a satisface patima nebuniei pântecelui și a gâtlejului. Fac deosebire între aceste patimi, pentru că nebunia pântecelui este satisfacerea pântecelui, după cum spune Avva Dorotei, adică satisfacția pe care o simțim din umplerea pântecelui cu mâncare, în timp ce nebunia gâtlejului este satisfacerea gâtlejului. Oamenii din ultima categorie nu se interesează atât de cantitate, cât de calitate. Însă se cuvine să mâncăm ca să putem trăi și să ne ajutăm în nevoințele și lucrările noastre duhovnicești. Aceasta înseamnă că mâncarea nu trebuie să devină o piedică în calea rugăciunii. Sfinții Părinți subliniază că trebuie să mâncăm atât cât nu se oprește rugăciunea. Aceasta este măsura. Astfel înțelegem câtă are nevoie organismul nostru de mâncare. Cu alte cuvinte, cel care se roagă cu mintea (noetic), își dă seama că atunci când depășește măsura la mâncare, rugăciunea se îngreuiază și chiar se oprește cu totul. Totuși, este o realitate că multa mâncare întunecă mintea omului și nu este fără legătură faptul că după multa mâncare și băutură se săvârșesc multe păcate.

De asemenea, din această întâmplare luăm prilej să subliniem că mâncarea este precedată și urmată de rugăciune. În Biserica Ortodoxă simțim că Dumnezeu este dătătorul a tot binele. Înțelegem bine că ingredientele cu care am pregătit mâncarea nu sunt simple produse ale firii, pe care am putut să le obținem cu propriile noastre puteri, nici produse pe care le-am cumpărat de la super-marketul din cartier, ci sunt daruri ale lui Dumnezeu. De aceea, și înainte și după masă trebuie să se facă rugăciunea cuvenită pe care a rânduit-o Biserica. Prin rugăciunea pe care o săvârșim Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat, Îl rugăm să le binecuvânteze și să ne dea și Împărăția Lui cea cerească. Astfel, mâncarea devine o ierurgie duhovnicească. Acest lucru îl poate înțelege cineva mai ales atunci când se află la mănăstiri în timpul mesei, cu deosebire în Sfântul Munte. Ceasul mâncării este legat de slujirea din biserică. În zilele de praznic, după dumnezeiasca Liturghie, monahii se îndreaptă către trapeză pornind din sfânta biserică și purtând lumânări, tămâind, cu icoana sfântului prăznuit și cântând troparul zilei. Pe durata mesei se face citire, ca atenția să nu fie cu totul îndreptată către mâncare. La sfârșit, după rugăciune, se întorc în sfânta biserică. Astfel simte omul că ceasul mesei nu este un eveniment izolat, un ceas al simplei satisfaceri a pântecelui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”masa care începe cu rugăciunea și cu rugăciunea se încheie niciodată nu va fi goală, ci va fi cel mai bogat izvor, făcându-se dătătoare a tuturor lucrurilor bune”. A mânca fără de rugăciune echivalează cu furtul darurilor lui Dumnezeu, pentru că în realitate le socotim ca fiind exclusiv ale noastre, iar nu ca aparținând lui Dumnezeu, Care ni le oferă ca daruri, ca să trăim.

b) Preotul Eli stătea la intrarea în Templu. Însă Ana a trecut pe lângă el și a intrat în Templu. Și acest lucru arată hotărârea femeii și anume că mintea ei era în întregime îndreptată către Dumnezeu și nu lua aminte la nimic altceva. Sfințitul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest fapt spune că, asemenea unei văduve lipsite de protecție, care vrea neapărat să îl întâlnească pe împărat, nu mai ține seama de soldați, la fel și Ana, având ca scop să meargă la Templu și să se roage lui Dumnezeu ”nu a roșit, nu s-a rușinat, chiar dacă preotul stătea acolo”. Acest lucru arată, așa cum vom vedea mai jos, că mintea ei era îndreptată către Dumnezeu. Nu o preocupa nimic altceva. Și, desigur, acest lucru nu era lipsit de legătură cu durerea pe care o simțea, dar și cu Harul lui Dumnezeu care o înconjura în acea clipă.

c) Este impresionant și modul în care se roagă: nu o face fără durere și fără lacrimi. La rugăciune participă și trupul, este adică o rugăciune făcută deopotrivă cu sufletul și trupul. ”Ea însă s-a rugat lui Dumnezeu cu sufletul întristat și a plâns amarnic” (I Regi 1:10). Durerea era a sufletului, iar plânsul al trupului. Sfințitul Ioan Gură de Aur din nou observă că încă înainte de a se ruga, încă înainte de a se adresa lui Dumnezeu, Ana lasă să se manifeste durerea și lacrimile. ”Și preludiul este alcătuit din plângeri și lasă să curgă izvoarele calde ale lacrimilor”. Și spune chiar că precum ploaia înmoaie pământul cel tare și îl pregătește pentru rod, la fel și pântecele ei a fost înmuiat de lacrimi, iar prin durere i s-a încălzit mitra ”și a început să fie trezită pentru acea bună naștere de prunci”.

Acest lucru arată atmosfera în care se cuvine să se săvârșească adevărata rugăciune. Ereticul Varlaam învăța că adevărata rugăciune se săvârșește în starea de apatie, de nepătimire trupească, că este pur și simplu o simțire a prezenței lui Dumnezeu. Însă Sfântul Grigorie Palama a răspuns că aceasta nu este rugăciune ortodoxă. Căci, în adevărata rugăciune participă și trupul prin nevoințe, lacrimi și durere. O lucrare care se săvârșește fără durere nu are roade, nici rezultate. Desigur, trebuie să atragem atenția că nu lacrimile pur și simplu sunt cele care aduc rezultatele bune în rugăciune, ci Harul lui Dumnezeu, Care vede că se exprimă libertatea, dar și credința omului. De altfel, în Biserica Ortodoxă spunem că nepătimirea nu înseamnă omorârea puterilor sufletului și ale trupului, ci transfigurarea acestora. Meditația, modul prin care hindușii aspiră să dobândească unirea cu Brahma, este definită tocmai de această stare de apatie stoică, în timp ce în Biserica Ortodoxă rugăciunea se face deopotrivă cu trupul și cu sufletul, stare care presupune nu omorârea, ci transfigurarea puterilor sufletești și trupești ale omului.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=45189

Sursa: Μητροπολίτου Ἰεροθέου Βλάχου, Ὁ Βλέπων. Βίος καὶ πολιτεία τοῦ Προφήτου Σαμουήλ τοῦ βλέποντος, σέ σύγχρονη ἀναφορά, Ἱερά Μονή Γενεθλίου τῆς Θεοτόκου (Πελαγίας), 1992², 30-36.

* Traducerea românească la I Regi 1:14 omite referirea la băiatul lui Eli și spune că Eli însuși s-a adresat Anei. [n.trad.]