Bătrânul Acachie Valaamitul (1873-1984)

Pentru Andrei Kuznețov, viitorul monah Acachie, hotărârea de a pleca la mănăstire a venit în urma unui eveniment cât se poate de obișnuit. Înainte de a pleca la mănăstire, Andrei locuia împreună cu ceilalți doi frați ai săi. Mai apoi, fratele cel mare a fost luat în armată, iar cel mic s-a căsătorit, dar soția acestuia era o femeie foarte rea. În aceste condiții, viața tânărului Andrei a devenit foarte grea. Voia să plece de acasă, nici măcar în același sat nu voia să mai rămână. Gândul de a merge la mănăstire îl preocupa de multă vreme, iar în condițiile date, se părea că acest lucru urma să se întâmple cât se poate de firesc. Dorința lui de a deveni monah a fost întărită și de un pelerinaj pe care îl făcuse în urmă cu ceva vreme la Lavra Sfântului Serghie de Suroj, lângă Moscova. Spovedania de atunci și împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine i-au rămas întipărite adânc și l-au mișcat foarte mult pe tânărul Andrei.

Bătrânul Acachie Valaamitul

Andrei și-a părăsit pentru totdeauna casa părintească de pe râul Vaga, din gubernia Vologda, și a plecat la mănăstirea Solovki, pe insula de la Marea Barents. Însă, rânduiala care exista la această mănăstire nu i-a plăcut. Acolo exista o organizare pe baza originii sociale. Mai mult de atât, fiecare monah trebuia să-și ceară separat porția lui de pâine de la trapeză. Andrei a considerat nedrept, de asemenea, faptul că în timp ce obștea muncea din greu în fiecare zi, în condițiile dificile de pe insulă, egumenul mergea foarte des în Crimeea, unde era cald, pentru a-și vedea de sănătate.

În vremea aceea se reclădea Mănăstirea Sfintei Treimi pe care cuviosul Trifon a ridicat-o în secolul al XVI-lea la Pécenga. Finlandezii din partea de vest a țării au distrus mănăstirea în noaptea de Crăciun a anului 1590, după care aceasta a rămas, timp de mai multe secole, o ruină. Mănăstirea a fost reconstruită pentru a fi de reazem duhovnicesc pentru populația locală de laponi din tribul Kólta, dar și un bastion al Imperiului Rus către Occident. Andrei s-a mutat de la Solovski la Pécenga în anul 1898. Acolo avea să fie tuns în monahism în 1913, primind numele Acachie, în cinstea Sfântului Acachie, episcopul de Melitína.

Mănăstirea Pecenga, 1887

La începutul secolului XX, în mănăstire au avut loc ample lucrări de construcții. Egumen era pe atunci părintele Ionathan. În aproape 20 de ani, mănăstirea a fost reconstruită din temelii, în pofida dificultăților climei nordice și a altor greutăți de tot felul. În afară de lucrarea duhovnicească, mănăstirea este și un important centru cultural pentru Nordul îndepărtat. Avea până și generator de curent electric și tot acolo funcționau Poșta și Telegraful.

Ascultarea monahului Acachie a fost aceea de a îngriji caii mănăstirii, având această slujire până la adânci bătrâneți.

După pacea de la Tártos din 1910, regiunea Pécenga a rămas pe teritoriul Finlandei. Evenimentele de mai târziu din Rusia, generate de revoluția bolșevică, a dus la închiderea granițelor dintre Finlanda și noul stat sovietic. În aceste noi condiții, mănăstirea Sfântului Trifon a fost izolată și nu a mai putut avea legături cu spațiul rusesc. Noul egumen, părintele Iachint, a încercat să țină aprinsă flacăra credinței în mijlocul obștii pe care o păstorea, iar monahii și-au dus mai departe viața în liniște, până în 1939, atunci când a izbucnit Războiul de iarnă dintre Finlanda și Uniunea Sovietică.

Toți monahii au fost luați prizonieri și duși în Uniunea Sovietică. În afară de Starețul Paisie și de monahul care se ocupa de generatorul electric al mănăstirii, toți ceilalți aveau să se întoarcă repede în mănăstire. În 1941, atunci când a izbucnit un nou conflict, operațiunile militare desfășurate în apropiere de Pécenga au tulburat din nou liniștea locului. În 1942, ultimii monahi au hotărât să se mute la Heinávesi și să intre în obștea mănăstirii Noul Valaam. Împreună cu aceștia avea să plece și părintele Acachie.

Mănăstirea Valaam

La Valaam, părintele Acachie a continuat să aibă aceeași ascultare, purtând grija cailor mănăstirii. A avut și alte ascultări, să fie de ajutor monahilor care îngrijeau vacile. La Valaam a adus tradiția și canonul pe care îl ținea la Pécenga: simplitatea și sârguința. Era nelipsit de la slujbe. Mânca foarte puțin și doar la trapeză, împreună cu ceilalți monahi. În chilia sa nu păstra lucruri de care nu avea nevoie.

Ceilalți frați au trecut, unul după altul, la cele veșnice; doar părintele Acachie își continua cu răbdare drumul prin această viață. În anul 1963, conducerea mănăstirii l-a eliberat de ascultarea pe care o avusese întreaga viață. Împlinise deja la 90 de ani. Chiar dacă a fost scutit de vreo slujire, el continua să ajute la diferitele treburi de zi cu zi din mănăstire. În momentele libere îi plăcea să citească cărți duhovnicești, mai ales Sfânta Scriptură.

Bătrânul Acachie Valaamitul în anul 1980, la vârsta de 106 ani

Anii au trecut, iar părintele Acachie ajunsese la vârsta de 100 de ani. Era încă în putere și mergea în fiecare zi la biserică. Își lua bastonul și pleca încet, încet la slujbele pe care le făcea Părintele Simforianós. De foarte multe ori, doar el se găsea în biserică. Către sfârșitul vieții sale, atunci când nu-l mai țineau puterile și nu mai putea merge la biserică, era nevoit să-și petreacă timpul în chilie. Monahul Efrem, care locuia vizavi de el, îl îngrijea cu dragoste. De foarte multe ori, fiindcă nu mai putea merge, îl ducea la biserică într-un scaun cu rotile.

Mai tot timpul, din chilia părintelui Acachie se auzeau rugăciuni și cântări bisericești. Gheronda se ruga continuu, de dimineață până seara. Pentru ceilalți monahi mai tineri din mănăstire, era cel mai bun exemplu de monah râvnitor. Și era și ultimul reprezentant al vechii generații de monahi.

Părintele Acachie a trecut la cele veșnice la vârsta de 110 ani. După cât se cunoaște, Bătrânul Acachie a fost cel mai longeviv om care a trăit în Scandinavia.

Bătrânul Acachie Valaamitul, 30 ianuarie 1984

Gheronda Acachie a adormit în pace la 30 ianuarie 1984, după ce, în ziua precedentă, se împărtășise cu Preacuratele Taine.

Sursa: Patericul Mănăstirii Valaam