Chestiunea primatului – 14. Caracterul ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol

Faptul că nu e îngăduită amestecarea vreunui episcop (mitropolit sau patriarh) în treburile unei alte Biserici locale situate în afara jurisdicției sale este confirmat de sfintele canoane și, în special, de Canonul 2 al Sinodului II Ecumenic [163], care consemnează ca episcopii «să nu intervină în chestiunile altei Biserici». Astfel, Patriarhul Alexandriei are sub jurisdicția sa Biserica Egiptului, iar episcopii răsăriteni sunt responsabili cu păstorirea Bisericilor încredințate lor. La fel, episcopii din Thracia sunt responsabili de Biserica Thraciei, cei din Pont de Biserica Pontului, iar cei din Asia de Biserica Asiei.

Același canon subliniază că episcopii răsăriteni trebuie să se îngrijească de păstorirea Bisericilor încredințate lor, «păzind primatele și privilegiile Bisericii Antiohiei». Este evident că termenul «primat» atribuit Bisericii Antiohiei nu este un simplu titlu onorific, lipsit de conținut, ci denotă autoritatea eclezială deplină a Bisericii Antiohiei asupra teritoriilor aflate sub jurisdicția sa. Același lucru stabilește canonul cu pricina și în privința celorlalte Biserici răsăritene care au autoritate deplină asupra teritoriilor aflate sub jurisdicția lor.

Limitând autoritatea eclezială a fiecărui episcop în limitele jurisdicției sale, canonul sfârșește prin a reglementa că «nici un episcop nu are dreptul de a hirotoni sau a interveni în alte treburi bisericești în provinciile aflate în afara jurisdicției sale». Desigur, această reglementare nu intră în contradicție cu canoanele 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic, întrucât atribuțiile scaunului de Constantinopol care poate interveni și în afara jurisdicției sale (conform Can. 9 și 17) pot fi exercitate numai la cererea episcopilor interesați.

Atribuirea titlului de «ecumenic» patriarhului de Constantinopol reprezintă o consecință firească a recunoașterii primatului acestuia între scaunele patriarhale răsăritene și a primatelor de cinste egale cu cele ale episcopului Romei. Acest lucru reiese și din corespondența dintre patriarhul Constantinopolului și cel al Romei. De pildă, patriarhul Constantinopolului, Ioan Postitorul (585-595), semnează actele Sinodului endemic în calitate de «patriarh ecumenic» [164]. Așa cum era de așteptat, au existat și împotriviri față de asumarea acestei titulaturi: de pildă, papa Romei, Grigorie I (590-604), protestează [165] față de folosirea acestui titlu de către patriarhul de Constantinopol, considerând că acesta îl investește cu o putere și jurisdicție suplimentară și, concomitent, diminuează valoarea celorlalte scaune patriarhale răsăritene. Desigur, acest protest se înscrie în cadrul teoriei sale personale vis-a-vis de primatul papal, pe care, însă, a evitat să o formuleze expressis verbis în epistolele sale. Așa cum era de așteptat, răspunsul Patriarhului de Constantinopol (Kyriakós) nu a întârziat să apară (în anul 597) [166].

Cu siguranță, Constantinopolul înțelegea diferit titlul de «ecumenic», termen pe care, de altfel, îl putea folosi la fel de bine și episcopul Romei, ca unul care deținea primul scaun al Apusului și ca unul care se bucura, dimpreună cu patriarhul Constantinopolului, de privilegiile acordate de sfintele canoane. Pentru Răsărit, titlul de «ecumenic» nu denota – și nu denotă nici astăzi – un primat de putere al episcopului de Constantinopol față de ceilalți episcopi răsăriteni, ci se referă la privilegiul excepțional al primului scaun în raport cu celelalte scaune patriarhale răsăritene. Mai exact, se referă la poziția Patriarhului de Constantinopol și la relația lui cu ceilalți patriarhi răsăriteni. Este un primat de responsabilitate în vederea apărării dreptei credințe și a rânduielii canonice în Răsăritul Ortodox, primat care este întemeiat pe fundamentul sfintelor canoane. Aceste sfinte canoane, pe de o parte, interzic amestecarea, din proprie inițiativă, a primului scaun în treburile interne ale celorlalte patriarhii, iar, pe de altă parte, îl investește cu atribuții administrative și dincolo de limitele jurisdicției sale administrative, desigur, sub condițiile menționate mai sus.

După împărțirea Imperiului Roman în două – de Răsărit și de Apus – și după căderea părții apusean în mâinile barbarilor (476 d.H.), această responsabilitate a scaunului de Constantinopol față de Răsăritul Ortodox a crescut semnificativ, mai ales după apariția arabilor pe scena politică. Era clar că patriarhiile răsăritene aveau nevoie de ajutorul Constantinopolului. Ba mai mult decât atât: responsabilitatea primului scaun a devenit mai mare atunci când, odată cu căderea Constantinopolului (1453), s-a pierdut și rolul de coordonator al împăratului bizantin, care, printre altele, avea și îndatorirea de a convoca Sinoadele Ecumenice.

Note:

[163] Rállis – Potlís, op. cit., 2, 169. Vezi, de asemenea, canoanele 8 al Sin. III Ec., canonul 20 al Sin. Quinisext, canonul 35 al Sf. Apostoli și canonul 22 l Sin. de la Antiohia.

[164] V. Grumel, Les Regestes…, Vol. I, Fasc. I, N. 264.

[165] PL 77, 738.

[166] V. Grumel, Les Regestes…, Vol. I., Fasc. I, N. 275 (Lettre au Pape Grégoire Ier. Il lui affirme son attachement et se plaint qu’ à cause du titre d’ oecuménique il veuille soulever un scandale et lui cause aussi du préjudice). PL 77, 888-889. Mansi 10, 70.

[167] În timp ce episcopul Romei era considerat capul administrativ al întregului Apus, episcopul de Constantinopol a primit 3 regiuni: Asia, Pont și Tracia. Scaunul de Alexandria și-a păstrat jurisdicția asupra Egiptului, Libiei și Pentapolisului. Scaunul de Antiohia a primit Siria, Fenicia și Arabia, iar Ierusalimul a primit cele trei provincii ale Palestinei.

[168] Mansi 13, 208E-209A.

Odată cu formarea celor cinci Patriarhii [167] și cu inaugurarea principiului Pentarhiei prin reglementările Sinodului IV Ecumenic, a devenit limpede faptul că, de acum înainte, în privința chestiunilor dogmatice și ale celor canonice de importanță majoră, trebuie să existe acordul comun al celor cinci patriarhii. Importanța Pentarhiei în ceea ce privește chestiunile dogmatice este accentuată și în cadrul Sinodului VII Ecumenic (787), care a anulat deciziile Sinodului de la Hieria, pe motiv că la acesta din urmă nu au participat reprezentanții autentici ai Patriarhiilor [168].