Sfânta Chinotită și chestiunea Mănăstirii Esfigmenu

Chestiunea Sfintei Mănăstiri Esfigmenu a fost clarificată din punct de vedere bisericesc, canonic, juridic, instituțional. Nu există nimic nelămurit în acest sens. Ne confruntăm însă, desigur, cu refuzul deținătorilor clădirilor mănăstirii de a le preda, însă treptat se încheie și procedurile juridice de preluare a lor.

Efortul pe care îl fac cei ce dețin ilegal clădirile mănăstirii de a-și impune prezența în Sfântul Munte a fost diagnosticat și descris încă de la început de Sfânta Chinotită: aceștia nu fac altceva decât să provoace mult zgomot jurnalistic și de comunicare, pentru a atrage simpatia opiniei publice. Sfânta Chinotită a păstrat în mod constant și continuă să păstreze tăcerea și ia poziție doar în situații de extremă necesitate, ca să nu dea apă la moară tacticii lor distonante, dar și pentru a nu scandaliza poporul simplu, denunțând fapte necuviincioase, care nu se cuvine să se întâmple într-un loc sfânt. Ne rugăm zi și noapte și avem conștiința împăcată și încredințarea foarte adâncă, că mai devreme sau mai târziu Atotbunul Dumnezeu, precum și Chivernisitoarea acestui loc cu nume sfânt, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, vor reașeza adevărul și că Sfântul Munte va ieși întărit de pe urma acestei intrigi, așa cum s-a întâmplat în atâtea și atâtea momente critice ale istoriei lui.

Ieromonahul Nicodim de la Marea Lavră

În calitatea mea de membru al Sfintei Chinotite, am cinstea de a participa la evenimentul de azi, acceptând invitația părinților obștii legale a mănăstirii, care slujesc cu bună izbândă încă din 2005, ridicând la propriu crucea martiriului de a fi insultați și calomniați prin zgomotul jurnalistic și comunicațional de care am pomenit mai înainte. Le mulțumesc pentru invitație și declar că am primit-o călduros, pentru că am conștientizat că în cadrul unei asemenea manifestări este posibilă prezentarea sobră a poziției și acțiunilor Sfântului Munte în abordarea problemei Mănăstirii Esfigmenu celei aflate în multă rătăcire și strâmtorare, dar și în abordarea datelor acestei schisme contemporane.

Sfânta Mănăstire Esfigmenu este una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane, împărătești, stavropighii patriarhale, ale Sfântului Munte, cu o lungă istorie de la bizantini până în vremurile mai noi, care a dat și mari sfinți ai Bisericii noastre și alte personalități însemnate, o adevărată podoabă a societății Sfântului Munte. Până acum câteva decenii era vestită ca una din obștile cele mai bune, mai aspre în nevoință și mai tradiționale ale Sfântului Munte.

Va trebui să menționăm că o mănăstire suverană a Sfântului Munte, dincolo de faptul că este un loc de nevoință a monahilor, are drepturi și îndatoriri mai mari decât alte așezăminte monahale – drepturi și îndatoriri care i-au fost încredințate tocmai pentru a fi păstrată netulburată de-a lungul veacurilor nevoința monahilor în aceste locașuri. O asemenea mănăstire, constituie, așadar, persoană juridică a Dreptului Public, care își exercită public puterea și se bucură de numeroase privilegii și înlesniri care decurg din statutul special al Sfântului Munte, fiind în același timp încărcată și cu răspunderi duhovnicești și administrative corespunzătoare.

Sfânta Mănăstire Esfigmenu, prin actele ocupanților ei, a căzut într-o situație dramatică și inedită în istoria ei, adică, în fond, a ajuns deja la statutul de chilie, de vreme ce nu își mai exercită răspunderile și competențele de mănăstire aghiorită suverană, persoana juridică a mănăstirii nemaifuncționând și devenind astfel fără ipostas. Obștea mănăstirii nu mai există. Clădirea mănăstirea a fost ocupată ilegal de un grup de persoane, care pe proprie răspundere au pierdut statutul de monahi aghioriți și comit uzurpare de putere și o mulțime de alte infracțiuni penale. Dorim să atragem atenția că această stare, în afară de lezarea în sine a mănăstirii, constituie și o foarte serioasă amenințare împotriva Sfântului Munte însuși.

Mănăstirea Esfigmenu

Aghioriții au conștiința comună că Sfântul Munte își datorează în mare parte supraviețuirea și continuitatea de-a lungul a douăsprezece secole grijii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de a-l înzestra, precum și statutului de autoadministrare, care este același pentru întreaga peninsulă, așa încât să vorbim despre ”Sfântul Munte”, iar nu pur și simplu despre o adunare de mănăstiri. Acest lucru este acceptat și de istorie, și de științele juridice. Aceasta este diferența, unicitatea și avantajul Sfântului Munte spre deosebire de alte centre monahale foarte valoroase, precum sunt, de pildă, Meteorele, sau, mai demult, mănăstirile Olimpului Bitiniei. Prin urmare, o noțiune constitutivă fundamentală a centrului nostru monahal este principiul unității și comuniunii bisericești și administrative a tuturor mănăstirilor aghiorite.

Concret, unitatea și comuniunea bisericească este definită prin apartenența comună la jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice, sub supravegherea supremă a căreia se păstrează cu acrivie statutul aghiorit în cele duhovnicești, în timp ce nu se permite altă pomenire în afara celei a Patriarhului Ecumenic. Mănăstirile suverane sunt datoare să aibă deplină comuniune bisericească între ele și să participe la ceremonii și slujbe comune.

Unitatea și comuniunea administrativă se manifestă prin participarea obligatorie a mănăstirilor suverane la organismele administrative comune (Sfânta Chinotită, Sfânta Epistasie etc.) și prin conformarea față de comandamentele Statutului Sfântului Munte despre relațiile dintre Sfânta Chinotită și Sfintele Mănăstiri și față de deciziile și regulile pe care le votează organele competente comune.

Este vorba de o comunitate religioasă unitară, la care participă ca membri stabili cei care se încadrează liber în aceasta și trăiesc și acționează în deplină comuniune cu ceilalți. Orice om, desigur, are dreptul la libertate religioasă, prin urmare și dreptul de a nu accepta comuniunea cu ceilalți membri ai societății aghiorite, însă, în acest caz, sincer și cinstit ar fi să părăsească de bunăvoie Sfântul Munte.

Astfel, în cazul Sfântului Munte, pentru a fi apărat caracterul monahal întru totul ortodox, Constituția și Statutul Sfântului Munte interzic instalarea eterodocșilor sau a schismaticilor. Având în vedere cele de mai sus, se înțelege de ce în Sfântul Munte nu este permisă toleranță religioasă sau o libertate religioasă individualizată, în sensul în care acestea sunt valabile pentru comunitățile monahale din restul statului elen, ci este protejată la modul absolut libertatea religioasă a Sfântului Munte ca întreg, adică dreptul de a reprezenta o comunitate religioasă cu un mod anume de manifestare a religiozității.

Destrămarea unității bisericești și administrative a Sfântului Munte este de neconceput pentru regimul aghiorit, pentru că provoacă o totală blocare în funcționarea lui instituțională și în definitiv afectează însuși ipostasul său. Chestiunea are dimensiuni instituționale, duhovnicești, bisericești, dar și naționale foarte serioase, pentru că, dacă este acceptată posibilitatea unei mănăstiri de a se rupe de celelalte din motive pe care ea le invocă unilateral, atunci este logic că și alții ar putea să invoce motive de credință, conștiință, etnice etc. de a scoate mănăstirile din comuniunea aghiorită și de a le trece nestingherit în alte jurisdicții bisericești sau naționale, cu urmări catastrofale pentru Sfântul Munte, pentru Biserică și pentru suveranitatea teritorială a țării noastre. Din acest motiv, este absolut interzisă orice modificare a numărului celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri suverane ale Sfântului Munte.

La începuturile deceniului ’70 a avut loc o tulburare în Sfântul Munte din cauza ”deschiderilor” ecumenice ale Patriarhiei Ecumenice. Între alte proteste, s-a aplicat și oprirea temporară a pomenirii Patriarhului Ecumenic de atunci de către o pleiadă de sfinte mănăstiri, fără ca, totuși, vreuna dintre acestea să se rupă de comuniunea bisericească cu celelalte mănăstiri suverane și cu Biserica Ortodoxă în întregul ei, nici, desigur, ca vreuna să treacă în altă jurisdicție bisericească, lucruri care, așa cum am spus, sunt interzise categoric. Singura excepție negativă, din păcate, a fost Sfânta Mănăstire Esfigmenu, în care atunci intrau din lume oameni străini de cugetul aghiorit și își impuneau opiniile având ca scop nedeclarat ”cucerirea” cât mai multor mănăstiri de partea lor. Rezultatul a fost ca Mănăstirea Esfigmenu să procedeze la despărțirea ei de trupul aghiorit, lucru nepermis pentru regimul aghiorit care datează de mai bine de un mileniu.

Astfel, dincolo de simpla încetare a pomenirii Patriarhului Ecumenic, mănăstirea a întrerupt de atunci până azi comuniunea bisericească cu celelalte mănăstiri aghiorite și cu toate bisericile ortodoxe, trecând la comuniunea bisericească deplină și exclusivă cu una din grupările așa-numiților ortodocși autentici, care, de reținut, nu au comuniune bisericească nici măcar între ei. De atunci, în mănăstire nu a mai fost primiți ca viețuitori decât cei care acceptau comuniunea bisericească exclusiv cu această grupare, în timp ce ceilalți erau înlăturați. Așadar, această despărțire a fost manifestată în 1972 prin refuzul reprezentantului acestei mănăstiri de a participa la ceremoniile aghiorite comune în cadrul Sfintei Biserici Protaton, dar nici la rugăciunea scurtă, simplă și smerită a reprezentanților care are loc înaintea ședinței Sfintei Chinotite. După repetata constatare a celor de mai sus, Sfânta Chinotită, ca primă măsură, l-a îndepărtat temporar pe reprezentantul Mănăstirii Esfigmenu, cerând și așteptând întoarcerea mănăstirii la rânduiala ei canonică. Această întoarcere nu a avut loc însă niciodată, ci curând ruptura a devenit definitivă, nu doar la nivel bisericesc, ci și la cel administrativ. Mănăstirea, în ciuda invitațiilor repetate ale Sfintei Chinotite, nu a mai trimis reprezentant (cu excepția întrunirii unei Duble Sinaxe Extraordinare din 1973) sau epistat, nu a mai participat la nici o activitate comună, dar nici nu a mai permis exercitarea competențelor Sfintei Chinotite în mănăstire.

Într-o încercare de a opri înaintarea spre catastrofă a mănăstirii, Sfânta Chinotită a recurs în 1974 la decizii de expulzare doar pentru egumen și pentru epitropii mănăstirii, care de atunci au pierdut calitatea de monahi aghioriți. Aceștia nu au respectat deciziile Sfintei Chinotite (tactică ce a devenit constantă de atunci până nu de demult) și au continuat să administreze și chivernisească mănăstirea. De atunci, administrația mănăstirii a intrat într-o stare de ilegalitate și Sfântul Munte nu a recunoscut niciodată această administrație, considerând și actele ei ca fiind neîntemeiate. În acest regim de ilegalitate au avut loc și două alegeri de ”egumeni”, în 1975 și în 1999, care, desigur, nu au fost recunoscute niciodată de către Sfântul Munte. Vă rog să luați aminte mai ales la faptul că toți acești jalnici ocupanți care s-au prezentat și au acceptat să fie rasofiriți, în deplină cunoștință de cauză au fost de acord cu un regim de ilegalitate și anticanonic, știind foarte bine că Sfântul Munte nu îi înscrie în monahologiile centrale și nu îi recunoaște deplin și că, în cele din urmă, nu aveau nici un drept să se instaleze acolo. Gruparea aceasta concentra, așadar, toate caracteristicile unei ”obști speciale”, pe care Statutul Sfântului Munte o interzice (art. 183), și acționa de asemenea susținut și atragerea altora de partea lor, lucru care de asemenea este interzis (art. 184). În acest sens, toți acești oameni reprezintă cazuri clasice de schismatici, lucru care, și acesta, este interzis cu desăvârșire de către Constituția țării (art. 105) și de Statutul Sfântului Munte (art. 5). Și nu au avut loc numai aceste lucruri.

În paralel, nu acceptau controlul clădirilor și al odoarelor mănăstirii de către autoritățile competente, refuzând în felul acesta însăși suveranitatea Statului Elen și valabilitatea reglementările legislative respective, dar nici nu permiteau exercitarea supravegherii de către Sfânta Chinotită a odoarelor mănăstirii, încălcând în felul acesta reglementările respective. În același timp, procedau la acte de administrare a averii mobile și imobile a mănăstirii, deși le lipseau organele legale competente pe care le prevede Statutul Sfântului Munte, comițând astfel uzurpare de putere și alte infracțiuni conexe.

De treizeci de ani, Sfântul Munte nu a recunoscut niciodată legalitatea lor, însă cu toate acestea a arătat și toleranță, în speranța întoarcerii lor la rânduiala aghiorită canonică, neexercitând niciodată violență împotriva lor, ci mai degrabă servindu-i cu dragoste de oameni în nevoile lor ca persoane fizice, lucru pentru care Sfântul Munte a încasat în final din partea lor o nerecunoștință amară. Au avut loc nenumărate încercări de abordare și din partea Sfântului Munte, dar și din partea Patriarhiei Ecumenice, fără nici un rezultat însă.

În acest interval a existat în paralel și un interes ascuns, anume al exploatării faptului că părinții aghioriți le arătau familiaritate, încercând astfel să câștige recunoașterea și legalizarea situației lor ilegale. Acest lucru s-a vădit mai cu seamă în încasarea sponsorizării anuale pe care statul o oferă mănăstirilor aghiorite. Prin anul 1995, deci, s-a observat o intensificare a acestei tendințe care a culminat cu alegerea noului lor conducător, ”Egumenul” Metodie, în 1999, definit de un maximalism și fanatism inedite; astfel a devenit clar tuturor că nu mai exista nici cea mai mică speranță de întoarcere a lor la rânduiala aghiorită canonică, ci revendicau de-acum pe față recunoașterea oficială, lucru care a compromis definitiv orice demers de abordare și de dialog. Este semnificativ că ultima întâlnire pe care am avut-o în calitate de comisie a Sfintei Chinotite, cu reprezentanți ai ocupanților mănăstirii, în jurul anului 2000, dacă îmi aduc bine aminte, a fost cea în care Părintele Metodie, menționat mai sus, nu a venit, punându-i pe reprezentanții lui să transmită cu aroganță autorităților aghiorite că, pentru a participa la discuție, cere să îi fie adresat un document oficial, fie din partea Sfintei Chinotite, fie din partea Administrației Sfântului Munte, în care să fie numit ”Arhimandrit” și ”Egumen al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu”. Acest gest a dus la întreruperea definitivă a oricărui demers de negociere.

Sfânta Chinotită a fost nevoită, pentru a proteja sfântul așezământ al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, dar și regimul aghiorit, să nu mai acorde acestei grupări lucruri la care nu aveau dreptul în mod legal, ca nu cumva acest lucru să fie interpretat ca recunoaștere indirectă a lor. De atunci, printr-o atitudine nemulțumitoare caracteristică, a început tactica organizată de denaturare a realității, cei din mănăstire făcând intenționat referire la ”măsuri dure” și prezentând Sfânta Chinotită ca pe un adevărat gâde, iar pe ei înșiși ca martiri, stârnind astfel reacția publică, provocându-i pe prietenii și susținătorii lor să ia atitudine în favoarea lor, și astfel, în anumite perioade, au avut loc tulburările cunoscute, exact cum se petrece și azi, de altfel.

După constatarea refuzului definitiv de întoarcere la ordinea canonică a ocupanților și a revendicării lor arogante de recunoaștere oficială, Sfântul Munte, având drept sfetnic dragostea de Dumnezeu și de om, a înțeles că în virtutea misiunii sale istorice este chemat să se îngrijească cu afecțiune și cu multă durere atât de societatea Sfântului Munte însăși, cât și, mai ales, de Sfânta Mănăstire Esfigmenu, trup din trupul ei, lucrând spre luminarea și mântuirea sufletească a ocupanților ei prin încercarea de a le demonstra că demersul lor este rătăcit. Sfântul Munte a fost nevoit deci să acționeze și pentru propria sa confirmare juridică și să treacă la măsurile de rigoare, având ca unică speranță de soluționare pașnică și normală a problemei și de evitare a impunerii prin forță a legii, demonstrarea și recunoașterea de către toți a ilegalității, dar și a serioaselor dimensiuni religioase și naționale reale ale chestiunii.

Astfel, în urma unui studiu aprofundat al subiectului și a elaborării unei expuneri complete, a fost alcătuit un studiu consultativ foarte vast de către juriști recunoscuți, au fost luate cu seriozitate și prudență hotărâri de către Sfânta Epistasie și în continuare au fost stabilite procedurile juridice necesare pentru luarea acelor decizii pe care le prevăd Constituția și Statutul Sfântului Munte, pentru a se oferi rezultatele legale care vor pune capăt oricărei revendicări în defavoarea Sfântului Munte. În noiembrie 2002 s-a depus un ultim efort de negociere și au fost înmânate convocări personale pentru fiecare dintre membrii ”obștii”, oferindu-li-se astfel dreptul de a fi audiați. Aceștia, în mod cu totul nejustificat, nu au valorificat ocazia de a-și face cunoscute opiniile și de a comunica personal și oficial cu sfintele mănăstiri prin intermediul reprezentanților lor, ci au închis porțile mănăstirii, au refuzat să se prezinte în fața Sfintei Chinotite și au trimis toți aceleași răspunsuri injurioase extrajuridice, având un conținut cu totul necuviincios. În paralel, s-a organizat o nouă campanie de minciuni și dezinformări, prezentându-se convocarea la audiere (adică acordarea dreptului de a vorbi, care era în avantajul lor) ca prigoană pentru credință, într-un mod absolut absurd, lansând calomnii incredibile și lăsând chiar să se ajungă și la amenințări teroriste la adresa mănăstirilor Sfântului Munte.

Astfel, s-a adeverit că separarea lor de comunitatea aghiorită este lipsită de pocăință și definitivă, iar distanțarea acestor persoane de trupul Sfântului Munte este uriașă. S-a constatat de asemenea la nivel oficial închegarea unei ”obști speciale” dintre cele interzise de Statut, care exercită prozelitism și propagandă, deși asemenea acțiuni sunt sancționate cu expulzarea.

În paralel, Cinstita Patriarhie Ecumenică, pe baza acelorași date prezentate, a confirmat constatarea că aceștia liturghisesc, deși se află în schismă, și prin decizie sinodală patriarhală au fost declarați schismatici toți membri acestei ”obști” interzise.

Pe baza tuturor acestor date, Sfânta Chinotită a procedat în cele din urmă la un minuțios act administrativ de expulzare a persoanelor mai sus numite. În urma acestuia, cazul a ajuns în jurisdicția conducerii Sfântului Munte, care a emis actele legale de executare.

Se spera că vor pricepe că nu mai este posibilă și nu mai are nici un suport actul lor de a continua să ocupe o mănăstire suverană (lucru care îi privea, desigur, pe cei care aveau conducerea grupării) și că se vor conforma deciziilor autorităților superioare ale Sfântului Loc, mergând să viețuiască alături de cei de un cuget cu ei oriunde altundeva, în timp ce s-ar fi căutat și alte soluții pentru cei care nu ar fi fost posibil să procedeze la o asemenea mutare din motive de sănătate, vârstă și din alte motive.

Din păcate, de atunci au pregătit sistematic și exercită o campanie fără precedent și fără încetare împotriva Sfântului Munte, a Bisericii și a Statului Elen, de a compromite și, prin constrângere, de a descuraja lupta cinstită și curată a părinților aghioriți pentru Locul lor Sfânt. Astfel, folosind fără frica lui Dumnezeu orice mijloc legal sau ilegal, se folosesc de tehnicile contemporane de confecționare a unor realități fictive, pe de o parte, prezentându-se pe ei înșiși ca victime, chipurile, prigonite pentru credință și pentru cugetul lor religios – câtă vreme lucrurile stau tocmai pe dos –, îi prezintă pe aghioriți ca tirani și răufăcători, lucru pe care nu s-a gândit să-l spună nimeni în istoria de secole a Sfântului Loc, numai dușmanii și împotrivitorii Sfântului Munte puteau să născocească așa ceva. În perspectiva tuturor acestor fapte, s-a adeverit că nu au nici cea mai mică legătură cu ethosul, ifosul, duhul și istoria Sfântului Munte și nici cu tradiția creștină monahală ortodoxă, și că nu sunt decât niște reprezentanți ai cugetului lumesc. De mai multe ori, publicul a avut de atunci nefericirea să urmărească un spectacol teatral fără precedent. Cei care se autopromovează ca fiind, chipurile, reprezentanți autentici ai nevoinței ortodoxe s-au dovedit prin purtarea lor doar niște jalnici actori, cheltuind din plin sume uriașe de bani, bătând zilnic pragul posturilor de radio și televiziune, căutând să publice articole în ziare și publicații, independent de calitatea morală, de altfel, independent de orice fel de calitate a acestora, organizând conferințe de presă în hoteluri de lux, deschizând site-uri pe internet etc., lucruri pe care cele mai multe mănăstirile pe care aceștia le acuză ca fiind, chipurile, secularizate, le evită cu grijă și poate nici nu s-au gândit vreodată să le facă. Cel mai regretabil lucru a fost însă conținutul acestei întregi campanii: anume, ieșirea lor neobrăzată la scenă deschisă și răspândirea unor lozinci facile cum că ar fi prigoniți pentru credință etc., în timp ce de fapt nu era vorba nici de prigoane, nici de credință, ci de o desconsiderare publică o ordinii și prevederilor Sfântului Munte, așa cum vom explica în continuare.

Prin cele ce am menționat mai sus, sper că am schițat concepția Sfântului Munte despre unitatea sa, despre scopurile și direcțiile pe care le-au avut acțiunile noastre în sensul abordării unei situații de schismă extrem de periculoase.

Continuarea evenimentelor vă este cunoscută. După ce deciziile Sfintei Chinotite au fost validate de către Consiliul de Stat și după ce s-a considerat că nu mai există obște în mănăstire, Sfânta Chinotită a numit o nouă obște sub conducerea pururea pomenitului Stareț Hrisostom, care încă din anul 2005, când a preluat această misiune, nu face nimic fără încuviințarea Sfântului Munte și a Patriarhiei Ecumenice.

Prin preluarea îndatoririlor de către noua obște, Sfântul Munte a gustat cu negrăită mângâiere depline restaurare a funcționării lui ca întreg. Slavă lui Dumnezeu, Sfânta Chinotită funcționează de-acum cu reprezentanți ai tuturor celor douăzeci de mănăstiri ale sale, iar opinia și subiectele legate de Sfânta Mănăstire Esfigmenu se fac auzite și sunt examinate de către publicul Sfântului Munte. De asemenea, Epistasia Marii Lavre se bucură de participarea, în sfârșit, a celui de-al patrulea membru al ei, adică a Epistatului esfigmenit, în timp ce la conacul mănăstirii din Karies se slujește normal.

Oamenii aceștia, pe care până în 2005 i-am numit ocupanți ilegali, s-au dedat la ocuparea clădirilor mănăstirii. Dacă e posibil ca în trecut unii dintre membrii grupării esfigmenite să fi fost într-o anumită măsură în necunoștință de cauză cu privire la poziția lor față de Sfântul Munte, azi în nici un caz nu este justificată o asemenea poziție. Prefăcându-se că cred cele ce spun, insistă cu îndârjire să păstreze clădirile și, împreună cu acestea, odoarele, sfintele moaște, prețioasele manuscrise, arhiva, lucrurile mănăstirii. Oameni dintre care unii sunt absolut necunoscuți, au în mâini toate aceste lucruri prețioase pe care le-au păstrat vechii aghioriți, unele dintre ele de mai bine de zece secole.

Astăzi, în gruparea de ocupație, aflată în scădere numerică, după cum suntem informați intră și ies oameni de proveniență necunoscută și cu date personale necunoscute, care, împreună cu ocupanții mai vechi vociferează că sunt prigoniți etc., astfel continuând să promoveze o fictivă situație de prigoană. Confecționează imagini, nenumărate imagini, simple și video, care sunt prezentate la televiziune sau pe internet. Această realitate fictivă, oricât ar prinde, din păcate, în rândul oamenilor simpli, totuși avem simțământul că nu convinge o mare parte a societății, care este suprasaturară de bombardamentul cu aceleași și aceleași lozinci.

Ne rugăm ca apărătoarea și chivernisitoarea Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dimpreună cu Sfinții Aghioriți, să îi întărească pe părinții noii obști a Mănăstirii Esfigmenu, unica de altfel, în îndeplinirea îndatoririi de a continua cu sobrietate și cumpătare să slujească așa cum au slujit până azi, atât sub îndrumarea pururea pomenitului Egumen Hrisostom, cât și sub aceea a întru toate vrednicului urmaș al acestuia, Egumenul Bartolomeu. Preasfânta și Sfinții Aghioriți să îi ajute să poată intra în curând în posesia katholikonului și a clădirilor sfintei lor mănăstiri!

Ne rugăm ca Domnul să nu îngăduie să apară altă situație de schismă atât de dureroasă în sfântul trup al Sfântului Munte. Și să tămăduiască rana, pentru că, Sfințiți Arhierei aici de față, Sfântul Munte a fost grav rănit prin schisma Sfintei Mănăstiri Esfigmenu.