Sfântul Maxim Grecul și legăturile spațiului duhovnicesc grec cu Biserica Rusiei

Epoca noastră este caracterizată de dezvoltarea intensă a relațiilor dintre națiuni prin intermediul liderilor mișcărilor religioase și confesiunilor de tot felul. În acest sens, dialogul reprezintă una dintre cele mai potrivite metode de relaționare a ortodoxiei de limbă greacă, în frunte Patriarhia Ecumenică, cu celelalte confesiuni. Această încercare amintește de creștinismul primar care, botezat în duhul universal (ecumenic) al elenismului, după despărțirea lui istorică de tendințele filetiste ale iudaismului, a cultivat la maximum posibilitățile răspândirii Evangheliei prin intermediul predicării cuvântului [kyrigmei] și al dialogului, cuprinzând cât mai mult posibil, întreaga omenire, în împărtășirea credinței în Hristos[1], având trăsătură de bază unitatea[2] și dragostea în El[3]. Parcursul istoric al creștinismului conține tot atâtea paradigme de la sine grăitoare.

Bizanțul a fost unul dintre cele mai importante centre care a activat în spiritul celor amintite mai sus. Mare parte a puterii lui a fost consumată în scopul creștinării, extinderii și formării , cu ajutorul Bisericii, a comunității de credincioși, a acelei elite intelectuale care a fost nevoită să se opună barbariei, producând monumente de artă și cultură[4].

Toate misiunile apostolice de creștinare întreprinse de Bizanț în rândul popoarelor păgâne au fost încununate de succes[5].

Una dintre aceste misiuni care a rezistat dificultăților pe care istoria i le-a rezervat, odată cu instalarea în această parte de lume a unor popoare păgâne, a fost creștinarea slavilor de către Sfinții tesaloniceni Chiril și Metodiu[6].

Lumea slavă era stăpânită în idolatrie în momentul în care hanul chazarilor a trimis emisari la împăratul Mihail al III-lea pentru a face cunoscută problema lui în legătură cu alegerea unei religii pe care să o urmeze poporul său. Evreii și arabii îi făcuseră unele propuneri pentru ca poporul său să primească credința acelora. Însă, el personal dorea să afle și din partea bizantinilor care sunt caracteristicile religiei lor, în comparație, desigur, cu elementele celorlalte două religii, iudaismul și islamul, care îi fuseseră prezentate ca fiind singurele credințe importante pentru omenire. Aceste propuneri fuseseră însoțite și de daruri generoase din partea evreilor și a musulmanilor. Hanul a cerut ca împăratul din Bizanț să trimită emisari, reprezentanți ai religiei creștine care să întrețină un dialog[7] cu reprezentanții celorlalte religii, pentru a se vedea în mod clar care este cea mai bună și mai potrivită religie pentru poporul său.

Misiunea trimișilor Bizanțului, Chiril și Metodiu a fost încununată de succes: 200 de membri de seamă ai nobilimii botezându-se, urmați de mulțime de oameni din popor, cuceriți de noua religie. De un succes egal s-a bucurat misiunea lui Chiril și Metodiu în Moravia, la cererea pe care o făcuse domnitorul țării, Radislav, precum și în Pannonia. Apoi, cei doi frați s-au îndreptat spre Veneția.

Creștinarea slavilor, și, în special a poporului rus, a fost un eveniment deosebit pentru epoca respectivă, ceva ce nu mai avusese loc înainte.

În vederea propășirii Ortodoxiei în Rusia, odată cu promovarea dialogului – una din caracteristicile de bază ale elenismului – se înscrie și acțiunea Patriarhiei Ecumenice, având drept vârf de lance Sfântul Munte, de a-l trimite acolo pe Sfântul Maxim Grecul. Poporul rus nu s-a îndoit, încă din secolul al XVII-lea, de sfințenia lui Maxim Grecul și i-a promovat imaginea, zugrăvindu-i chipul în icoane. Pe placa funerară a mormântului său au fost încrustate, în aceeași perioadă, un tropar și un condac[8].

Sfântul Maxim (care în lume s-a numit Mihail Trivólis) s-a aflat în atenția multor cercetători[10], unii dintre aceștia ocupându-se cu studiul vieții și al operei sale[11], o parte fiind publicată, prin grija lor, dar fără ca acest subiect să fie epuizat. Cu siguranță că acea parte a operei sale care nu a văzut încă lumina tiparului va constitui o provocare pentru înțelegerea pe deplin a lucrării pe care Sfântul Maxim a desfășurat-o și pentru a marca în mod corespunzător acel punct comun în relațiile inter-ortodoxe, astfel încât să devină sesizabilă nevoia promovării lor pe mai departe. Cea mai mare parte a lucrărilor dedicate Sfântului Maxim au fost redactate de către cercetători slavi, cu multă grijă și în mod științific, fără ca să lipsească, în acest domeniu, lucrări ale cercetătorilor de alte naționalități și, desigur, ale cercetătorilor greci[12].

Conform acestor studii minuțioase, Mihail Trivólis s-a născut în 1470 în orașul Arta, poate mai devreme de acest an, dar nu mai târziu. Se pare că familia sa avea rădăcini adânci la curtea imperială a Paleologilor din Constantinopol și Mistra.

Sfântul Maxim Grecul

După cum este cunoscut, căderea Constantinopolului, dar și situația care domnea înainte de cădere, a obligat o mare parte dintre familiile nobiliare cele mai importante, dar și cele din conducerea Bisericii, să emigreze. Astfel, se pare că atât Mihail Trivólis, cât și Dimítris Trivólis (rudă a lui Mihail și un intelectual de seamă, cu o activitate prodigioasă în Kerkira, Creta și Italia și cu multe lucrări literare publicate) au emigrat. Tânăr fiind, Mihail Trivólis a arătat un deosebit interes pentru dobândirea de cunoștințe. În vremea aceea Kerkira era un important centru cultural și de învățământ, iar sosirea lui Mihail în acest oraș i-a oferit, cu siguranță, posibilitatea de a intra în legătură cu Ianós Láskaris, și, probabil cu ajutorul lui, a reușit să plece la Florența, la vârsta de 22 de ani.

Sosirea sa la Florența coincide cu începutul unei epoci foarte importante pentru istoria acestui oraș. Cu puține luni înainte de sosirea lui Mihail, trecea la cele veșnice una dintre cele mai mari personalități pe care acest oraș a dat-o lumii. Este vorba despre Lorenzo de Medici, cunoscut și ca Lorenzo Magnificul. Pe atunci, viața orașului era tulburată din pricina activității lui Savonarola[13], care împărțise lumea din oraș în două tabere. Predica lui, îndreptată împotriva imoralității, în general, și, în special împotriva imoralității ce domnea în rândul clerului, era foarte apreciată de popor, însă nu și de clasa bisericească conducătoare. Predicile lui Savonarola și, în general, atitudinea acestuia, nu l-au lăsat indiferent pe Mihail, care, până atunci, se dedicase în întregime studiului spiritului vechii civilizații grecești și Umanismului, în general, pe care dorea să-l slujească cu pasiune. Faptul că, în continuare, după vizitarea mai multor orașe în scopul studiului și a dobândirii de cunoștințe – cum ar fi Bologna, Ferrara, Padova, Milano – nu a constituit pentru el un obstacol de a deveni monah, iar mai apoi, unicul refugiu de renaștere duhovnicească. Fără doar și poate, un rol important în luarea deciziei sale l-a avut – cât timp s-a aflat la Florența – predicile lui Savonarola, dar și moartea sa martirică. Dorința sa de a intra în obștea mănăstirii Sfântul Marcu, mănăstirea de metanie a lui Savonarola, arăta respectul pe care el îl avea față de marele reformator. A intrat mai întâi în Ordinul Dominicanilor, fără ca să-și schimbe, însă, numele său civil, așa cum a făcut și Savonarola, care și-a păstrat numele său, Girolamo. Admirația și respectul lui pentru Savonarola reies foarte clar din corespondența sa cu rușii, el apreciind foarte mult monahismul occidental pentru ordinea și disciplina care domneau în rândul ordinelor monahale, comparând lipsa bunurilor (sărăcia) în rândul acestor monahi, în contradicție cu abaterile din monahismul oriental, și, mai ales, comparându-l cu predilecția rușilor pentru proprietăți și bunuri materiale.

Perioada șederii sale în mănăstirea Sfântului Marcu a fost destul de scurtă. Ce anume l-a făcut să plece de acolo, nu știm cu siguranță, dar nu este deloc imposibil ca aprofundarea teologiei Sfinților Părinți să-i fi provocat dorința de a trăi monahismul răsăritean cu nestemata bogăție a tezaurului său duhovnicesc[15].

La vârsta de 35 de ani îl găsim la Sfântul Munte. Cel ce mai înainte împărtășea ideile Umanismului și fusese călugăr dominican, se întoarce definitiv spre ortodoxie, ale cărei principii dorește să le respecte în modul cel mai adânc. Se închinoviază la Sfântă Mănăstire Vatoped și își schimbă numele în Maxim, renunțând la numele său din lume. Alegerea numelui de Maxim a fost făcută din admirație pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, și a fost ca o anticipare a mărturisirii sale de mai târziu. Nu este nicidecum imposibil acest lucru, ipoteză care își găsește susținere în faptul că în continuare, viața sfântului a semănat într-o oarecare măsură cu viața Sfântului Maxim Mărturisitorul, pentru că și el va fi chemat de Dumnezeu să mărturisească adevărul. Odată cu instalarea sa la Mănăstirea Vatoped, se pare că țintea să dobândească ,,înstrăinarea”, adică îndepărtarea de tot ceea ce omul obișnuit iubește în lume – lucru pe care îl putem deduce foarte ușor – văzând că el va schimba și ortografia numelui său. Astfel, litera ,,o” mega, din numele său, Trivólis (Τριβώλης) este înlocuită de ,,o” micron (Τριβόλης).

În scurt timp, Maxim a început să devină cunoscut și a dobândit un bun renume de monah îmbunătățit. Este posibil, însă, să nu fi fost foarte mulțumit de situația care domnea atunci. În marile mănăstiri intrase duhul viețuirii idioritmice, iar anumite principii de bază ale monahismului răsăritean fuseseră cu totul ignorate. Astfel, atunci când, în martie 1515, marele cneaz al Moscovei, Mihail Ivanovici, descendent din familia Paleologilor (era fiul grecoaicei Sofia), a trimis reprezentanți la Sfântul Munte cu o scrisoare către Sfânta Chinotită, cu cererea de a-l trimite pe monahul Sava de la Vatoped în Rusia, pentru a revizui traducerea în slavonă a Psaltirii Comentate, atunci s-a deschis un viitor măreț, dar totodată martiric pentru Maxim. O cerere asemănătoare a fost trimisă și Patriarhului Teolipt (1513- 1522) al Constantinopolului. Protosul Sfântului Munte și obștea mănăstirii Vatopedi, după ce i-au informat pe reprezentanți despre situația precară a sănătății dar și despre vârsta înaintată a monahului Sava – motiv pentru care nu putea răspunde acestei invitații onorante – l-a propus pe monahul Maxim, cunoscut tuturor ca un om foarte cultivat și un intelectual de seamă. Având binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice, Maxim a pornit spre Rusia, însoțit de reprezentanții cneazului și de doi monahi care îl ajutau în lucrarea sa, Neofit și Lavrentie. Călătoria lor a durat destul de mult. Au trecut mai întâi prin Constantinopol, după care au ajuns în Crimeea, unde au și rămas pentru o perioadă destul de îndelungată de timp, timp prețios, însă, pentru Maxim, care a învățat în această perioadă limba rusă. Primirea pe care cneazul i-a făcut-o intelectualului grec a fost deosebit de fastuoasă. I s-a oferit ca loc de reședință mănăstirea Chuntov, iar cheltuielile șederii sale, ca și a însoțitorilor săi, urma să fie suportate de către cneaz[16].

Lucrarea pe care Maxim trebuia s-o săvârșească era foarte importantă[17]. Încă din perioada de creștinare a rușilor, pătrunseseră foarte multe cărți de catehizare ortodoxă în Rusia, și se făcuseră încercări de traducere a acestora în limba rusă. Mai mult de atât, fiindcă nevoile erau încă foarte mari, atât pentru rugăciunea particulară, cât și pentru cea publică, aceste cărți s-au înmulțit foarte mult, însă în ele s-au strecurat foarte multe greșeli, și chiar și idei eretice. Astfel, rolul lui Maxim era extrem de important , dar și dificil, în același timp, fiindcă, dincolo de dificultățile de traducere, avea de înfruntat și diferitele puncte de vedere [teologice] care circulau atât verbal cât și în scris în acea vreme.

Prima lucrare care i-a fost încredințată lui Maxim era în legătură cu Psaltirea, lucrare care a fost terminată în 18 luni. Maxim, dincolo de încercarea de a traduce textul cât mai fidel cu putință, și dincolo de excluderea greșelilor și a erorilor de tot felul, a completat-o cu însemnări importante, elemente istorice și alte comentarii și lămuriri suplimentare folositoare. Îndeplinirea acestei lucrări a fost apreciată foarte mult de către cneaz și de către mitropolitul Moscovei, care, într-o întâlnire oficială la palat a conducătorilor bisericești și politici, au primit simbolic lucrarea și l-au elogiat pe cel care a săvârșit-o.

Cererea lui Maxim de a se întoarce la mănăstirea sa de metanie nu a fost acceptată și i s-a cerut să-și continue misiunea, traducând alte lucrări din literatura bisericească. În perioada care a urmat, a cunoscut persoane foarte însemnate, a dobândit mulți admiratori și a devenit sfătuitorul multor persoane importante ale societății rusești. Însă epoca era dominată de multe intrigi ale boierilor, de o anume neputință a clasei politice, de nesfârșite și nefolositoare lupte intestine, de o societate care căuta ,,vrăjitoare” și eretici. În această atmosferă a fost prins și Maxim, fără ca el să fi dorit așa ceva. În persoana lui, diferitele facțiuni ce se duelau pentru putere au găsit prilej de dispute. Atât susținătorii, cât și adversarii lui au luat în discuție atât persoana, cât și activitatea lui duhovnicească. Adversarii săi au ajuns chiar în punctul în care a fost acuzat de lipsă de respect față de sfinții locali, de răstălmăcirea textelor sfinte scrise de aceia, iar mai apoi, la final, chiar de trădare față de țara care l-a primit. Maxim a fost mai apoi interogat, judecat și condamnat[18], deși prin persoana și actvitatea proprie a dovedit contrariul acuzațiilor aduse,.

Dincolo de greutățile acestea – care, mai târziu, însă, au avut ca rezultat recunoașterea lui ca sfânt de către Biserica Rusiei, dar și de către Biserica Greciei – trebuie accentuat faptul că prezența lui în Rusia a dat un imbold poporului pentru studierea sfintelor slove ale credinței. Maxim a lucrat cu râvnă pentru a promova cultura prin intermediul dialogului și cu ajutorul cuvântului scris, dar și vorbit, pe marginea atâtor teme așa de importante ale credinței într-o Rusie care lupta cu curaj într-o situație duhovnicească ce părea fără ieșire. Așa după cum spunea Friedrich Herr[19], Sfântul Maxim a fost pentru Rusia un fel de Luther, care, însă, a acționat în sens invers, adică nu îndepărtându-se de la tradiție, ci întorcându-se la aceasta.

Note:

1. Conform poruncii Lui Hristos (Matei 28,19).
2. Ioan 10, 13, 30. Vezi și I. Zizioúlas, Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie după cei Ttrei Ierarhi, Atena 1965.
3. Op. cit. 15, 9.
4.  În legătură cu aceasta vezi Baynes, Norman Η. și Η. St. L. Β. Moss. Bizanțul. Introducere în civilizația bizantină, trad. Dimítrios Sakkás, Papadímas, Atena, 1986.
5. A. D Vlasto., The Entry of the Slavs into Christendom, Cambrigde 1970, Vezi și Fidás, Istoria Bisericească. Bae, De la iconomahie la Reformă, Atena 1994
6. Despre Chiril și Metodie vezi Tahiánou, Chiril și Metodiu, tesalonicenii, Edit. Rékos, Tesalonic, 1989. Deasemenea, I. Anastasíou, Viața lui Constantin-Chiril, Viața lui Metodiu (traducere), Viața lui Clement al Ohridei, E.E.TH.S. 12,111-200.
7. Bizanțul acordase o importanță deosebită dialogului care trebuia să aibă loc între reprezentanții [tuturor] religiilor. Acest dialog avea loc atunci în condiții total nefavorabile. În legătură cu aceasta vezi L. Giorgio. Bizanț și Islam, 2009. Th. Karzís, Educația în Evul Mediu, Europa de Vest: educația în mănăstiri și biserici, Bizanț: educația clasică și cea bisericească, Islam: civilizația de origine grecească care a luminat Europa. Filippótis, 1998. A. Savvídis, Bizanț, perioada medievală, Editura Dimiourghía, 2004.
8. Mai multe despre aceasta se pot găsi la F. Dimitrakópoulos, Maxim Grecul, Atena 1992.
9.  Despre sanctificare în Biserica Rusiei, vezi E. Kasápi, Proclamarea sfinților în Biserica Rusiei în ultima decadă a secolului al XX-lea, Atena 2008.
10.  O bibliografie în legătură cu Sfântul Maxim Grecul a adunat H. P. Laskarídis, care se găsește în lucrarea sa de doctorat, Maxim Grecul și aspirațiile în plan bisericesc ale Moscovei (Maksim Grek I cerkovnye strmlenija Moskvy), Tsalonic, 1991.
11. Opera de scriitor a lui Maxim este foarte bogată. Ο Karamsin, Histoire de V Empire de Russie, trad, par Thomas et Jauffret, Paris 1820, totn.VII,2221-2226, menționează faptul că 314 de lucrări ale sale se găseau în biblioteca mănăstirii Sfânta Treime din Rusia.
12.  O lucrare fundamentală, peste care nu se poate trece este aceea a lui G. Papamihaíl, Maxim Grecul, primul luminător al rușilor, Atena, 1950. De asemenea, prezintă un deosebit interes recenta apariție a lui Konstanínos Tsiligiánnis, Procesul lui Maxim Grecul, Atena, 2011.
13.  Despre Savonarola vezi R. Ridolfi, Vita di Girolamo Savonarola, Firenze 1974.
14.  Vezi la G. Papamihail, op. cit., p. 408-410. De asemenea, A. A. Tahiánou, Monahul atonit Maxim Grecul, ultimul bizantin în Rusia, Tesalonic 2008.
15.  Importanța monahismului atonit, precum și contribuția lui duhovnicească și culturală a fost remarcată în mai multe lucrări însemnate. O imagine destul de completă poate să-și facă cineva apelând la Millenaire de la Saint Montague de V Athos 963-1963, tom. 2, Chevetogne/Belgique 1964
16.  Pentru aprofundarea acestui subiect vezi Ieromonah Haralambie, Maxim Grecul, apostolul aghiorit al Nordului, Edit. Maístoros, Atena, 2009, p. 27 și A. A. Tahiánou, op. cit., p. 20 ș. u.
17.  Importanța și contribuția operei lui Maxim Grecul a fost evidențiată de Elie Denissoff, Maxime le Grec et V Occident, Desclee de Brouwer, Paris 1943.
18.  Cu privire la procesul Sfântului Maxim se găsesc informații la K. Tsilighiánni, op. cit.
19.  Profesorul Friedrich Herr, de la Universitatea din Viena, într-un capitol al lucrării sale Europaische Geistesgeschicte (1965), făcea o paralelă între Maxim și Luther, așezând ca subtitlu al unui capitol al lucrării sale ,,Luther și Maxim Grecul” și, astfel, primul, spune P. Kanellópoulos, Istoria spiritului european, Tomul 5, Edit. Víma, p. 36, ,,s-a gândit și a reușit să pună în legătură pașii lui Maxim cu mersul general al spiritului european”