Sfântul Munte, dincolo de scandaluri – 2. O recunoaștere universală

Acest loc a fost ales de primii nevoitori necunoscuți pentru a viețui împreună și a întemeia neoficial o comunitate ascetică ce urma să dureze de-a lungul istoriei. Aici, împărații bizantini din secolele X și XI au dat mărturia credinței lor acordând comunităților monahale privilegii și danii. Aici s-a concentrat chintesența gândirii ortodocșilor de-a lungul veacurilor și aici aceasta își găsește refugiul.

În ultimii ani, Sfântul Munte a primit o recunoaștere specială din partea societății elene, a celei creștine, europene și internaționale, aproape în unanimitate. Cărți în foarte multe limbi, publicații cu conținut duhovnicesc, cultural, turistic și de interes general, periodice și broșuri au fost găzduite în paginile acestora. Numărul din luna decembrie 2009 al periodicului internațional National Geographic este o dedicație interesantă despre monahii aghioriți și viața lor[1]. Uniunea Europeană, recunoscând chiar din prima clipă particularitatea măreției și valorii lui, cu bunăvoință și-a asumat restaurarea construcțiilor, respectând în același timp particularitatea instituțională a Athosului. Politicieni din străinătate, chiar și necreștini, filosofi și istorici, admiratori și cercetători ai naturii, mărturisesc atracția pe care o exercită asupra lor Sfântul Munte, chiar dacă sunt lipsiți de premisele trăirii tainei lui. Faptul că în acest moment există Asociația ”Prietenii Sfântului Munte” în Europa, dintre ai cărei membri cei mai mulți nici nu sunt ortodocși și s-au cunoscut între ei prin corespondență și prin intermediul publicațiilor din ziarele de mare circulație din Anglia, arată neîndoielnic profunda sa influență ecumenică asupra sufletelor, a lumii și a culturii.

Sfântul Munte nu își are valoarea în odoarele și tezaurele sale, nici în frumusețile naturale, după cum nici în particularitățile sale impresionante, nici în tipicul și programul neobișnuit, sau în prezentul și oamenii săi, nici chiar în trecutul său. Și-o are în harul lui Dumnezeu care dintr-un motiv anume se odihnește în locul acesta și în modul său de viețuire, care este confirmat prin însăși durabilitatea lui.

L-au iubit și sunt atrase de el sufletele cele mai dornice de dumnezeiasca însingurare și de nevoință. Ceva anume găsește aici sufletul care însetează după absolut, ceva care nu se găsește nicăieri altundeva. Chiar și pustnicii cei mai nevoitori, în acest loc și-au găsit peșterile și locurile lor de retragere, trăind sfințenia pe care o desăvârșește sălbăticia pustiei alături de frații obștii. Aici există ”pustia adâncă”, care nu este adâncă geografic vorbind, ci duhovnicește. Acest loc a fost ales de Sfântul Eftimie cel Tânăr, după ce mai întâi s-a nevoit în Olimpul Bitiniei, și a venit aici în 859, ”pentru că auzise despre liniștea acestuia”[2]. La fel și Sfântul Petru Athonitul, și Sfântul Athanasie, întemeietorul Lavrei, și mai târziu Sfântul Grigorie Palama.

Un cuvânt tainic a adunat și adună sufletele dornice de nevoință în brațele Athosului. Potrivit Trágos-ului din 976[3], imediat după întemeierea Lavrei Sfântului Athanasie, existau 46 de Bătrâni ai unor obști mici (cei care au semnat Trágos-ul), iar 30 de ani mai târziu, prin înrâurirea exercitată de Sfântul Athanasie, numărul a depășit 3000, atrăgând monahi din afara regiunilor centrului bizantin, din țările Europei Răsăritene, din Armenia și chiar din Italia. Secolul trecut, prin marele aflux de ruși, în 1902, Sfântul Munte ajunsese să găzduiască 3496 de monahi ruși și 3276 de greci[4]. Numai mănăstirea rusă a Sfântului Pantelimon avea 1858 de monahi, Schitul Sfântului Andrei avea în jur de 800 de monahi, iar Schitul Prorocului Ilie 400.

Cărturari, cercetători științifici din domeniul naturii, al teologiei și istoriei, vin aici pentru a atinge obiectul cercetării lor, pentru că aici întâlnesc isihia ca premisă a studiului, care merge mână în mână cu bogăția de izvoare, precum și viața cotidiană și practică care aduce veacurile trecute în prezent și dă la iveală tezaurul ascuns al vieții în cotidianul contemporan. În Sfântul Munte, istoria și-a tezaurizat experiența profundă, iar natura, subtila ei bunăvoință.

Cărări în Sfântul Munte. Foto: Pr. Constantin Prodan

Aici și credința și-a găsit adăpostul. Sfântul Munte nu este doar țara monahilor, ci este și locul credincioșilor. De aceea, în afară de faptul că găzduiește societatea monahală, Sfântul Munte este și loc de pelerinaj, care pe bună dreptate concurează cu Sfintele Locuri. În Țara Sfântă, harul se sălășluiește în virtutea privilegiului că pe acolo au umblat pașii lui Dumnezeu Celui întrupat și pentru că adeverește descrierile iconografice. Aici, în Sfântul Munte, harul este adeverit prin mărturiile cuvântului lui Dumnezeu, prin cotidianul semnelor și firescul minunilor, prin strigătul rugăciunilor tainice, prin preschimbarea omului în ființă cerească în lucrarea dumnezeieștilor slujbe, prin subțierea și cizelarea grosolăniei umane în atelierele alegerilor și luptelor ascetice, în bibliotecile pașilor lăuntrici, la universitățile sfințirii. Pe Sfântul Munte se sprijină inima poporului credincios.

Dar și femeile care știu că niciodată nu vor putea să calce cu picioarele pe pământul binecuvântat al Sfântului Munte sau să atingă cu mâinile materia lui sfințită, lucru pe care îl respectă și fără să-l conteste l-au primit cu smerenie, încearcă în multe chipuri să își exprime cinstirea mistică față de Sfântul Munte. Astfel, Alice-Mary Talbot, prezentând date istorice din perioada bizantină, menționează că prin diferite schimburi comerciale cu monahii aghioriți, prin ofrande, daruri și cereri de rugăciuni, întocmai ca și astăzi, femeile Bizanțului încercau să își exprime ”dorința arzătoare de a se lega duhovnicește de Sfântul Munte, pe care niciodată nu puteau să îl viziteze”[5]. Și azi, femeile evlavioase trimit alimente și dulciuri monahilor aghioriți, îi slujesc cu bunăvoința când aceștia vin în lume, fac efortul de a comunica telefonic cu ei, când acest lucru este posibil, doresc cu ardoare și evlavie să primească binecuvântarea lor și au încredere în sfatul lor – toate aceste lucruri vădesc răsunetul aparte pe care îl are glasul aghiorit în credința tainică a firii femeiești.

Note:

[1] Draper, Robert, “Called to the Holy Mountain, The Monks of Mount Athos”, în National Geographic, decembrie 2009.

[2] Papachryssanthou, D.: La Vie de Saint Euthyme le Jeune et la métropole de Thessalonique, Revue des Etudes Byzantines, 32 (1974), pp. 225-45.

[3] Primul statut al Sfântului Munte. [n. trad.]

[4] Σμυρνάκη, Γ.: Τὸ ἅγιον Ὄρος, pp. 705-707.

[5] Alice-Mary Talbot, în: A. Bryer & M. Cunningham (red.), Mount Athos and Byzantine Monasticism (Aldershot, 1996) p. 77.