Sfântul Munte, dincolo de scandaluri – 4. Scandalurile din trecut

Să îndrăznim însă să ieșim puțin din sfera cinstei și slavei Sfântului Munte și să aruncăm o privire și asupra stigmatelor sale istorice.

În ciuda marii și rarei sale străluciri duhovnicești, parcursul său nu a fost netulburat. Istoria sa prezintă faze alternative de apogeu și decadență, nu totdeauna independente de acțiunile politice ale lumii bizantine. Să nu uităm că împăratul care l-a sprijinit pe Sfântul Athanasie în întemeierea Lavrei, Nichifor Focas, a fost asasinat de cel care a semnat Trágos-ul, primul statut al Sfântului Munte, de Ioannis Tsimiskís. Relația Sfântului Athanasie cu Tsimiskís a constituit primul scandal în Athos.

Dar și înflorirea duhovnicească pe care a cunoscut-o Constantinopolul în secolul al XI-lea, ca rezultat al păcii și stabilității din acea perioadă, și care a condus la marea susținere a mănăstirilor Sfântului Munte de către împărați, la bunăstarea lor economică și la marea creștere a numărului monahilor, a fost urmată de o perioadă de criză și de scandaluri.

Iată cum descrie situația Graham Speak: ”Rânduielile sunt disprețuite din multe puncte de vedere: au fost găsiți băieți minori care viețuiau în Sfântul Munte, Lavra de la Karyes se transformase într-un mare bazar unde erau oferiți spre vânzare până și eunuci, cele mai mari mănăstiri făceau eforturi să pună mâna pe terenuri agricole aflate pe suprafețele comune spre uzul propriu și unele dintre ele aveau dispute cu vecinii lor; iar folosirea ilegală a micilor ambarcațiuni și a animalelor era o situație obișnuită, și existau zvonuri că egumenii complotau împotriva Protos-ului[1].

Starea aceasta a avut ca rezultat emiterea Tipicului lui Constantin al IX-lea Monomahul. Potrivit acestuia, au fost formulate regulamente de control a vânzărilor de băieți și în genere a tranzacțiilor comerciale, a folosirii animalelor și ambarcațiunilor, a prezenței tinerilor imberbi etc.

Probleme au apărut și în secolul al XII-lea, când în jur de 300 de vlahi au pătruns în Sfântul Munte aducând odată cu turmele și pe soțiile și fiicele lor, îmbrăcate în haine bărbătești, lucru care nu a întârziat să conducă la tulburări, despre care scrie P. Meyer: ”este dezonorant să menționezi sau să auzi despre cele ce s-au petrecut între aceste femei și unii monahi”[2]. Cazul acesta a influențat defavorabil mărturia și viața Sfântului Munte în secolul al XII-lea și a stigmatizat prestigiul acestuia. Descriind jalnica imagine a anilor care au urmat morții lui Alexie I Comneanul, Rosemary Morris menționează un lucru pe care ar trebui să-l ascultăm și noi cu multă atenție astăzi:

”Cei care se nevoiau în viața monahala deveneau tot mai mult obiect al criticii și blamului, ajungând să se sufoce într-o nouă epocă de decădere și compromisuri. Existau, desigur, și bărbați sfinți, dar popularitatea lor respectată în multe locuri se confrunta cu critica unanimă din partea intelectualilor curții imperiale și a bisericii din lume. Acolo unde facerea de minuni, harisma înainte-vederii și a tămăduirilor constituiseră mai înainte obiect al admirației, acum exista un teribil scepticism și teama de înșelare și exploatare. Monahii sfinți erau considerați de-acum chipuri ale trecutului, iar prezentul era o lume în care chipul monahului își pierduse pentru mulți o mare parte a strălucirii ei duhovnicești[3].

Mai târziu, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, instituțiile Sfântului Munte au cunoscut o nouă perioadă de decadență. Predominarea sistemului idioritmic de viață a condus treptat la depravare, în așa hal încât monahii se dedau la activități comerciale în afara Sfântului Munte, mănăstirile se umpluseră de tineri imberbi, pășunile de vaci, metoacele de călugărițe și îndeobște se crease un climat străin de moravurile athonite, fapt care a provocat protestele patriarhilor și ale aghioriților înțelepți, dar și scandalizarea poporului credincios.

Decăderea devine evidentă în Tipicul de la 1574, care a fost validat de Patriarhul Ieremia al II-lea. Potrivit acestui tipic, monahii trebuiau să țină poruncile lui Dumnezeu – desigur, acest lucru era de la sine înțeles –, să trăiască în pace și armonie, de asemenea, s-a rânduit înlăturarea animalelor domestice, se interzicea cu strictețe intrarea tinerilor minori, de asemenea, viețuirea călugărițelor în metoacele aghiorite, distilarea și consumul rachiului, ”sursa oricărui rău”, se interzicea de asemenea și existau prevederi stricte privitor la evitarea falsificării documentelor de natură economică, se interzicea bârfa, se prevedea încetarea cultivării grâului și orzului pentru vânzare și a comerțului cu nuci, precum și evitarea exploatării comerciale a croitoriei și a altor produse manufacturiere[4].

Dar și mai târziu, în epoca lui Ioachim al III-lea, Patriarhul Constantinopolului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, îl vedem pe Patriarhul însuși mărturisind că Sfântul Munte este amenințat de decadență din pricina unor monahi greci, a oportunismului și a iubirii lor de bani, a convingerii lor puternice și a revendicării insistente a drepturilor lor ambițioase[5]. Acest lucru, într-o perioadă în care intervențiile politice nedisimulate ale rușilor dominau la modul absolut în viața Sfântului Munte, slăbindu-i seva duhovnicească, călcând în picioare prestigiul și strălucirea lui și pervertindu-i identitatea monahală; monahii ruși de la chilii se dedau la ”mulțime de fapte vrednice de osândă și lipsite de scrupule”, după cum menționează într-un raport pe această temă Patriarhul Ioachim[6]. În perioada aceea a fost o mare problemă din pricina exploatării pelerinilor de către monahi ruși, cu scandaloase închirieri de camere la Ierusalim, acuzații oficiale de escrocherie etc.

Scandaluri și căderi au existat totdeauna și peste tot și vor mai exista, pentru a adeveri cât de împlântat este păcatul și căderea în firea și ipostasul uman, dar în același timp arătând că nu pot împiedica harul sfințitor al lui Dumnezeu, care se poate exprima atât de lucrător în om și care poate deveni atât de înrudit și familiar cu firea umană.

Pe de altă parte, recunoașterea, admirația, prestigiul, bogăția, ofrandele, daniile, tratamentul privilegiat al mănăstirilor, desigur, constituie o mărturie a lucrării, a misiunii esențiale și a conținutului vieții lor. Astfel își exprimă societatea seculară nevoia cea mai profundă de autenticitate și adevăr, de sprijin puternic și nădejde credibilă; își exprimă încrederea și noblețea dragostei ei. Însă adesea își și distruge tezaurul în felul acesta. Autenticitatea prezenței dumnezeiești în cugetul Bisericii este garantată mai ales prin fericita sărăcie, prin ”evlavie și limitarea la cele de neapărată trebuință”, prin binecuvântarea de a fi disprețuit, prigonit, părăsit, calomniat, prin binecuvântarea de a alege locul cel din urmă. Cei care sunt fericiți de buzele Domnului și sunt puși înainte ca modele de sfințenie sunt săracii de bunăvoie, cei prigoniți pe nedrept, cei disprețuiți de lume ca nebuni și incapabili. Dimpotrivă, cuvântul Domnului sancționează lauda: ”Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6:26).

Marele dușman al Sfântului Munte este chiar lauda adusă măreției lui.

Note:

[1] Graham Speake: op. cit., p. 122.

[2] Meyer, P.: Die Haupturkunden für die Geschichte der Athoskloster, Λειψία 1994.

[3] Morris, R.: Monks and Laymen in Byzantium, 843-1118, Cambridge, 1995, pp. 294-295.

[4] Meyer, P., op. cit, pp. 215-218, Σπήκ, Γκράχαμ: op. cit., pp. 215-216.

[5] Scrisoare confidențială a lui Ioachim al III-lea către Andreas Kountouriótis, nr. prot. 2442/19.10.1883, în: Kardarás, Hrístos: Confruntarea dintre Ioachim al III-lea și Harilaos Trikoúpis, ed. Trohalia, Atena, 1998, p. 233.

[6] Mitropolitul Mirelor, Hrisostom (Kalaitzís): Fapte din epoca celor două patriarhate ale lui Ioachim al III-lea, ed. Mitropoliei Mirelor, 2005, pp. 46-47.