Sfântul Munte, dincolo de scandaluri – 5. Scandalurile contemporane

În prezent, de mai multe luni încoace, patria noastră este zguduită de zgomotosul scandal iscat de tranzacțiile Mănăstirii Vatopedi cu domeniul public. Din pricina acestor scandaluri a fost pusă la îndoială valabilitatea privilegiilor istorice și a titlurilor de proprietate ale Sfântului Munte, a revenit duhoarea corupției publice generalizate a instituțiilor, și-au pierdut pozițiile miniștri de seamă, un parcurs guvernamental întru toate stabil a ajuns în cădere liberă, schimbându-se imprevizibil scena politică; a fost desconsiderată orice noțiune de sfințenie și cuvioșie, a ajuns să domnească suspiciunea și deznădejdea, tot felul de comentarii și discuții au tulburat întreaga lume ortodoxă, nume de monahi și de sfinte mănăstiri au fost supralicitate în articole caustice, în ironii dure, în publicații de un sarcasm fără precedent, în caricaturi, în parade carnavalești, toți aceștia au fost acuzați de uneltiri subversive, în timp ce cuvântul Vatopedi a devenit sinonim cu corupția și complotul. Biserica a fost înfățișată ca tăinuitoare a fărădelegii, iar sfințenia a ajuns să fie socotită cea mai mare înșelare.

E de la sine înțeles că pierderile pe care cazul Vatopedi le-a provocat-o Bisericii, oamenilor și societății au luat dimensiuni de catastrofă instituțională generalizată. Lezarea respectului nostru față de Sfântul Munte manifestă simptome și are urmări de o dimensiune incomensurabilă, pentru că a lăsat în urmă gustul amar al unei trădări duhovnicești neașteptate. Nimeni nu și-a imaginat că slava și cinstea ar putea să disimuleze infamie și rușine. Celor mai mulți li se părea că se prăbușește și ultima fortăreață a valorilor și moravurilor. Cel puțin așa a părut!

Manipularea informării a impus o logică direcționată care augmenta și reproducea scandalul, în același timp interzicând gândirea liberă și judecata dreaptă. În fapt, decizia justiției a fost influențată, a ieșit la iveală lașitatea și lipsa inteligenței guvernamentale și politice, a fost înlocuită cinstea aghioritului cu suspiciunea și batjocura. Biserica a reintrat în vizorul criticii dure și a fost contestată cu agresivitate credința creștină și viața curată, contestare care a cunoscut o acceptare socială fără precedent.

Puțina avere rămasă a Vatopedului este caracterizată public drept ”fabuloasă”, ca să excite fantezia suspicioșilor. Numeroasele sale imobile blocate sunt botezate drept ”fileuri”, ca să îi irite pe neîncrezători. Deja s-a fabricat o logică în care mitropoliții, pentru a putea vorbi, ar trebui să poarte rase jerpelite și pantofi cârpiți, să mănânve numai conserve și resturi, să circule în mașini care nu mai sunt bune decât de reciclare, să locuiască în ruine, să desființeze pangarele și chetele, dar să ofere bani peste tot și mereu și tuturor. Acum câteva zile, Egumenul Mănăstirii Vatoped a fost acuzat că a folosit de șase ori ambarcațiunea poliței de coastă și a fost nevoit să dea explicații publice de ce a făcut-o[1]. Toate aceste micro-scandaluri sunt reluări ale ”scandalului Vatopedi”. Cel ce acceptă nedreptatea devine pricină de scandal.

Însă întrebări tulburătoare insistă să circule fără răspuns: Cum poate o mănăstire aghiorită să fie implicată în tranzacții economice de nivel incredibil? De ce prin cunoștințele și relațiile Vatopedului să se ajungă la contracte necunoscute Sfintei Chinotite, iar rezultatele tranzacțiilor ei să fie ascunse de factorii societăților locale direct interesate? Cum pot merge împreună tendințele avantajoase ale monahilor cu predica evanghelică despre austeritate și iubirea de sărăcie? De ce, carevasăzică, într-o perioadă de strâmtorare economică generală, să fie favorizat economic în mod scandalos un centru monahal al cărui țel este lepădarea de sine și disprețuirea bunurilor materiale? Cum e posibil ca niște monahi care mărturisesc ca lucrare a lor de căpătâi rugăciunea și se sprijină pe lepădarea fără limită a celor lumești, să justifice aspirațiile lor economice, aducând ca pretext proiecte de asistență socială de mare anvergură și numeroase inițiative și acțiuni? De ce, atât timp cât insistă pe avatonul Sfântului Munte pentru alții, nu aleg și avatonul lumii pentru ei înșiși?

Foto: Pr. Constantin Prodan

Pe de altă parte, în fața noastră se ridică o mănăstire cu o inegalabilă strălucire istorică, cu o renaștere duhovnicească și numerică ce a avut loc în scurt timp și a fost pilduitoare și pentru alte mănăstiri, fiind în mod exemplar fruntașă în ce privește lucrările de construcții, cu un spirit gospodăresc mărturisit de toți, impresionant și vizibil direct și cu ochiul liber și care acoperă toate aspectele vieții mănăstirii, cu o ospitalitate rară și oferită unui număr mare de pelerini, cu un prestigiu și o recunoaștere de nivel mondial, cu un program liturgic și duhovnicesc considerat greu chiar și pentru condițiile obișnuite ale vieții monahale, fapt cunoscut tuturor, cu o viață a monahilor sărăcăcioasă, smerită și în chip vădit simplă, cu un har aproape pipăibil, independent de opțiunile administrative ale puținilor ei responsabili. Vezi mănăstirea și îți stârnește spontan admirația. Te gândești la ea și te mișcă harul ei. Mărturia pe care o dă această mănăstire este imposibil să nu fie autentică.

Arunci o privire asupra imaginii evenimentelor și evoluțiilor și te miri. Ceea ce astăzi este interpretat ca uneltire vinovată cu scopul de a înșela domeniul public ar fi putut foarte bine să constituie o colaborare în vederea valorificării resurselor materiale, având ca unic scop restaurarea clădirilor, în așa fel, desigur, încât să nu vatăme viața de sărăcie și lipsită de grijă lumească a monahilor săi. Argumentul irosirii averii naționale se anulează de la sine, atunci când aceasta este investită în lucrări de dezvoltare a infrastructurilor culturale. Așa cum un muzeu bun este o investiție a societății și culturii unei națiuni, iar nu a funcționarilor acestuia, la fel și restaurarea acestui unic monument monahal care poartă numele de Vatopedi ar putea constitui o investiție culturală și duhovnicească a unei țări progresiste în cadrul politicilor culturale curajoase de lungă durată, iar nu o valorificare prost gândită a unei mănăstiri, care sacrifică nevoința monahilor pe altarul vieții confortabile, al ambițiilor mărunte și al vanității lumești, sau desconsideră grosolan acest întreg unitar, pe care îl constituie tradiția, viața și învățătura monahală.

Cine vizita Vatopedi în 1990, cel mai probabil că nu-și dorea să-l viziteze din nou. Cunoscuta măreție a istoriei sale era îngropată sub praful și păienjenișul prezentului său respingător de atunci. În numai câțiva ani însă redescoperirea valorii fabuloase a tezaurelor sale, restaurarea cu bun gust și în mod repetat premiată și apreciată a paracliselor sale, a trapezariei și diferitelor corpuri ale sale, valorificarea exemplară a odoarelor și a infrastructurii, construirea schevofilachiului, organizarea rarei sale biblioteci, popularea mănăstirii, impresionantă ca număr și, mai presus de toate revigorarea vieții și gloriei sale de altădată este cu neputință să fi avut loc prin niște instrumente subversive, prin personalități întunecate și străine de trăirile credinței și familiarizate cu corupția și pervertirea. Slava și progresul mănăstirii s-au împletit cu austeritatea, smerenia și cugetul profund monahal al părinților ei. Oricât ar părea de incredibil acest lucru, este adevărat. Vatopedi din ultimii 20 de ani constituie una dintre cele mai mari minuni ale epocii noastre, care se cuvine numaidecât atribuită acestor oameni care astăzi sunt târâți prin tribunale.

Coexistența tuturor grozăviilor care se fac auzite și a acestor realizări vrednice de admirație pe care le vedem constituie un mister nedezlegat, care depășește capacitățile și posibilitățile noastre. Dreptatea nu o vor reda tribunalele, nici comisiile de anchetă, ci istoria și legea inviolabilă a lui Dumnezeu. Poate că în anii din urmă Vatopedi a primit prematur bunăvoința și cinstirea exagerate și nejustificate din perspectiva adevărului obiectiv. Pe de altă parte, poate că acum se cuvine să fie primite și criza și critica, de asemenea exagerate și nedrepte din perspectiva adevărului obiectiv. Pentru abordarea celor dintâi se impune o smerenia facilă, acum însă este nevoie de smerenia cea grea, de smerenia aghiorită.

Totuși, pierderile la nivel național care au fost provocate prin perimarea prestigiului Sfântului Munte, care reprezenta punctul de referință și nădejdea sufletelor grecilor, și prin conștiința distrugerii chiar și a celor din urmă valori, sunt mult mai mari decât orice alte urmări, precum instabilitatea care s-a creat, lezarea demnității politice și perimarea credibilității instituționale – aceste pierderi la nivel național sunt mult mai mari și decât pierderile suferite de mănăstirea Vatopedi însăși.

[1] www.romfea.gr (15.12.2009), www.inews.gr (16.12.2009).