Sfântul Munte, dincolo de scandaluri – 6. În apărarea Sfântului Munte

E posibil ca pentru toate aceste scandaluri să fie vinovați unii monahi. E posibil ca zelul lor să îi fi dus la abateri de la cugetul aghiorit, la revendicări exagerate și alegeri greșite. Marea dragoste față de locul binecuvântat al metaniei lor să îi fi atras într-o exagerată protejare și revendicare a drepturilor mănăstirii lor. Avântul restaurării infrastructurilor, corelat cu ocaziile de dezvoltare promovate ca unice, foarte posibil să le fi amețit mintea și să fi dat greș în evaluarea situațiilor. Dar și cei care i-au ajutat în demersul lor, politicieni sau funcționari ai mecanismului de stat, foarte posibil să fi fost înșelați de dragostea lor față de mănăstire și să fi exagerat în facilitatățile acordate acesteia.

Deși este vădit favorul acordat mănăstirii, cu greu va găsi cineva foloase personale la factorii implicați în straniul ”scandal”. Monahii au rămas înveșmântați în aceeași rasă neagră, viețuitori în aceeași chilie sărăcăcioasă, urmând același canon al lor monoton, de fiecare zi, ținând neclintit posturile aspre, priveghind în același fel în nopțile lor interminabile. Iar politicienii implicați nu au câștigat nici voturi din partea mănăstirii, nici portofelul nu au reușit în vreun fel anume să și-l îngroașe prin acest demers. Gândul cel bun spune că cel mai probabil nimeni nu a avut alt scop decât să ajute. Foarte probabil într-un mod neelegant. Însă, singura câștigată, în orice caz, ar fi fost mănăstirea, iar nu reprezentanții ei.

Dar fiindcă nu au reușit să lucreze după rațiunea întru toate sigură, călugărească, înțeleaptă și prevăzătoare a vieții monahilor, care se limitează la propriile posibilități și se mulțumesc cu puțin, monahii răspunzători de aceste fapte ar fi putut acum, cu noblețe aghiorită să își dea seama de eventualele lor greșeli și cu smerenie, în loc să le cosmetizeze și să le justifice, să le mărturisească. Și acest lucru este binecuvântat. Ar putea, de asemenea, dacă au fost calomniați, să ridice cu demnitate și cu smerenie această cruce de o greutate uriașă a calomnierii și în loc să se îngrijească de imaginea lor în ochii lumii, să se mulțumească doar ca Dumnezeu să aibă o părere bună despre ei. Această atitudine ar da dovadă de sfințenie și ar anula orice urmare a smintelii create.

E posibil însă și ca toate lucrurile susținute de ei să fie adevărate. Nu ar fi nici prima, nici ultima oară. Biserica, în istoria ei, a cunoscut situații în care grâul cel duhovnicesc a crescut laolaltă cu neghina smintelilor. Adevărul ei se apără singur și nu este primejduit de neputința sau de pervertirea oamenilor. După cum virtuțile credincioșilor nu adaugă ceva la valoarea Bisericii, nici smintelile pe care le provoacă reprezentanții ei nu îi depreciază esența. Doar îi vatămă imaginea și-i falsifică mărturia ei.

Valoarea Sfântului Munte nu se bazează însă pe marea sa avuție, nici nu se calculează după mulțimea odoarelor sale, nici nu se ascunde în preafrumoasa sa natură înconjurătoare, nici nu se adeverește prin prestigiul și recunoașterea sa, nu se asigură prin privilegiile speciale, nu se consolidează prin faptul că joacă în mod constant un rol însemnat în istorie. Valoarea Sfântului Munte stă mai presus chiar și decât duhovnicia lui, mai presus chiar și decât virtuțile și harismele monahilor săi. De aceea este și rămâne neafectat de scandalurile în care este implicat.

Averea sa este fervoarea eroică a feluritelor chemări ale monahilor lui, așa cum este exprimată în ziua și în clipa tunderii lor. În acea clipă, sufletul ușor cântărește mai mult decât farmecele zgomotoase ale lumii; cele nevăzute devin mai credibile decât policromia atrăgătoare a simțurilor; noțiuni precum bogăție, slavă, plăcere se prăbușesc atunci când sunt comparate cu sărăcia de bunăvoie, cu smerenia conștientă, cu viața de nevoință la care aspiră; rămășițele neînsuflețite ale sfinților răspândesc mai multă viață decât trupurile vii ale cetățenilor acestei lumi; dorul după lumea dumnezeiască le face pe toate ”rebuturi”, deșertăciunea devine vădită, efemeritatea este înțeleasă, traiul bun nu mai este credibil, durerea devine binefăcătoare, calomnia – mântuire, ”nebunia” și ”sminteala” crucii devine ”puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:24); în acea clipă se prăbușesc drepturile omului, iar locul lor este ocupat de drepturile lui Dumnezeu, care sunt ”mai dulci ca mierea și fagurele” (Ps. 18:11), iar ”dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veac” (II Cor. 9:9).

Mănăstirea Caracalu. Foto: Pr. Constantin Prodan

Odoarele Sfântului Munte sunt strădaniile de nevoință ale monahilor lui care se luptă ținându-și cu statornicie făgăduințele: comorile lui, mulțimea minunilor și a semnelor lui; adevăratele lui manuscrisele sunt harismele și experiențele sfinților lui reluate iarăși și iarăși; adevărata frumusețe a mediului său este bogăția sa liturgică: buna mireasmă, parfumul rugăciunilor; izvoarele lui, ochii părinților aghioriți din care curg șiroaie de lacrimi; statutul lui este experiența acumulată și harul său care oferă criteriul slavei sale și termenii autocriticii sale; locuitorii lui sunt sfinții desăvârșiți, cunoscuți și necunoscuți, părinții lui smeriți și nevoitori și eventual ascunși, înlăuntrul cărora ”Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8:26), sunt cei care nu trăiesc în secolul al XXI-lea, ci a căror ”cetate este în ceruri” (Filipeni 3:20).

În urmă cu niște ani a vizitat Sfântul Munte Președintele de atunci al Parlamentului European, Pat Cox. După ce i s-a făcut o introducere și a fost informat de către monahi cărturari despre istoria, viața, comorile, prezența politică, măreția Muntelui, a mulțumit și a spus: ”dincolo de descrierile dumneavoastră, adevăratul Munte Athos eu îl întrezăresc în strălucirea ochilor, în privirea acestui monah”. Și l-a arătat pe protepistatul acelui an, care, fără să-și fi deschis gura până în acea clipă, prin tăcerea lui smerită, i-a deschis inima președintelui european.

În Duminica Tomii din anul 2008, a vizitat incognito pentru trei zile una dintre mănăstirile athonite președintele de atunci al Elveției, Pascal Couchepin. Pe durata șederii, se ducea la fiecare slujbă încă de la început și stătea tot timpul în picioare. Părinții i-au propus politicos ca, de vreme ce nici cu tradiția liturgică ortodoxă nu era familiarizat, nici limba greacă veche nu o cunoștea, să nu se jeneze să întârzie la slujbe. Însă el le-a răspuns: ”Poate că nu înțeleg limba, însă pentru prima oară simt că aici toți se roagă cu adevărat și Dumnezeu este prezent și îi ascultă. Nu am venit să fac traduceri liturgice, nici ca mintea mea să priceapă ceva; am venit să stau înaintea lui Dumnezeu dimpreună cu oameni care și ei fac același lucru. Este singurul loc din lume unde am văzut că se întâmplă așa ceva”.

Sfântul Munte este ceea ce se oglindește în ochii monahilor care îi deschid cu multă bunăcuviință, este cuvântul plin de discernământ al celor care știu să tacă, este adeverirea de netăgăduit a atmosferei pe care o creează cei care știu să se roage, urmele de neșters pe care le lasă în suflet prezența lui Dumnezeu.

Acest Sfânt Munte Athos nu scandalizează. El doar insuflă și convinge.