Tăcerea care vorbește: Părintele Emilianos Simonopetritul

Viața Părintelui Emilianos ar putea fi caracterizată drept tumultoasă, pe bună dreptate, dar ,,condusă de Duhul Sfânt”, și în nici un caz statică și încremenită. În vremea scurtă, dar bogată, a activității sale, ,,a apucat ani îndelungați” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 13), iar roadele activității lui misionare și duhovnicești au fost foarte bogate (Serapion Simonopetritul, Συναξις ευχαριστιας, p. 114) înscriindu-se totdeauna, însă, pe o linie curbă ce se întorcea la un principiu al său de bază: tăcerea. Încă din copilărie, Părintele Emilianos a învățat de la bătrânii săi că ,,trebuie să tacă pentru ca Dumnezeu să poată vorbi înlăuntrul său”. A iubit în mod deosebit tăcerea și liniștea, de aceea și Dumnezeu l-a binecuvântat, începând cu 1995, cu o suferință trupească ce l-a făcut să iubească și să înfăptuiască tăcerea mai mult decât până atunci. Tăcerea l-a făcut să intre și mai mult în ,,adâncurile Duhului”: din fragedă copilărie, studiind textele sfinte, din care sufletul său se hrănea duhovnicește, a dobândit duhul unui om matur duhovnicește. Părintele a înțeles că tăcerea este spațiul unde lucrează Duhul Sfânt și de aceea, atunci când nu era neapărată nevoie să vorbească, se retrăgea în sfânta tăcere.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Când oamenii veneau să îi ceară sfatul, din prima clipă punea în practică cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: ,,Înainte de toate, trebuie să știi când anume să vorbești și când să taci, să întrebi atunci când nu cunoști, și să răspunzi cu demnitate, fără să-l întrerupi pe cel care îți vorbește atunci când îți spune ceva folositor și fără să vrei să te impui prin cuvântul tău, folosind cu moderație atât cuvântul cât și tăcerea, învățând fără rușine de la celălalt, și învățându-l și tu pe el fără trufie” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea a II-a către Grigorie).

Gheronda Emilianos, dând dovadă de multă înțelepciune și adânc discernământ, știa exact când trebuie să vorbească, ce să spună și când anume să tacă, astfel încât să aducă roadă duhovnicească, ,,atât prin binecuvântata tăcere, cât și prin cuvântul dumnezeiesc” (Grigorie Teologul, Despre tăcere, în P.G. 37, 209).

Așadar, după ce a împlinit lucrarea de propovăduire a cuvântului, Dumnezeu l-a binecuvântat cu lucrarea tăcerii pentru a se bucura de roadele strădaniilor lui, ca vrednic ,,lucrător al Evangheliei”.

De aceea, el mereu recomanda și sfătuia cu cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: ,,Tăcerea cu bună știință este începutul rugăciunii, păzirea gândurilor, dragostea de isihie, urcuș duhovnicesc”. Existența sa, întreaga sa viață a fost marcată de puterea cuvântului său, completată de o adâncă și smerită tăcere.

A consemnat: Părintele Harilaos Papagheorghiou. Volos, Grecia

Gheronda însuși spunea că ,,tăcerea este singurul glas al pustiei, al monahului (creștinului). O tăcere desăvârșită acolo unde viețuiește, o liniște adâncă în sufletul său, în duhul său, în inima sa. Numai un om tăcut poate să Îl reprezinte cu adevărat pe Dumnezeu, iar monahul este acel om care iubește tăcerea. Această tăcere a lui este, de fapt, un strigăt continuu, o rugăciune înălțată către Dumnezeu”. Prin acest mod de manifestare, prezența tăcută a părintelui Emilian devine, de fapt, o tăcere care grăiește de la sine, ea este învățătura cea adâncă și, totodată, pecetluirea unei călătorii într-adevăr remarcabile ,,din slavă în slavă”, prin martiriu și suferință (II Corinteni. 11.21,29 – 12.10 – 13.3).