Convertirea unui indian la Ortodoxie – Partea a patra

Trecuse ceva timp și, la un moment dat, m-am hotărât să îi fac o vizită prietenului meu, Vladimir. De această dată am luat cu mine doi prieteni: înarmați cu un casetofon și microfoane, am pornit toți trei cu o mașină, într-o frumoasă dimineață cu soare, către satul său, Caughnawaga. Ne invitase la postul de radio unde lucra ca prezentator de emisiuni, și ne-a promis că de acolo vom merge să cunoaștem mai de aproape satul.

Așa cum ne spusese, l-am găsit la postul de radio al satului, cu căștile pe urechi, citind rugăciunile de dimineață la rând, în toate limbile indiene pe care le cunoștea. Apoi, a citit aceleași rugăciuni în franceză și engleză. Desigur, ascultătorii săi nu vedeau că, în tot acest timp el făcea, din când în când, semnul crucii…

L-am așteptat să termine emisiunea. Când a sfârșit, și-a dat jos căștile de pe urechi și a venit alături de noi. Se vedea că are chef de vorbă și era foarte vesel.

– Ce vreți să vă spun? Întrebați, vă voi răspunde cu dragă inimă. Deci, ce ați vrea să auziți de la mine?

– Spune-ne ce vrei, a intervenit Grigóris. Uite, să zicem, vorbește-ne despre poporul tău, despre sărbătorile voastre, despre misiunea ta…

– Ușor, ușor, zise Vladimir, să le luăm pe rând. Aşadar, poporul meu…

A stat destul timp pe gânduri până să înceapă să vorbească. Stătea într-un fotoliu, dar, se pare că acest lucru nu îl făcea să se simtă foarte comod. A venit mai aproape de noi și s-a așezat pe un scaun.

,,Poporul meu este simplu, așa cum sunt și bucatele pe care le mănâncă. Conducătorul tribului este un bărbat, dar el este ales de adunarea femeilor celor mai în vârstă din trib. Toate ritualurile și adunările noastre se desfășoară în ,,Casa cea mare”. Aceasta are două uși: prin partea de miazăzi intră bărbații, iar pe ușa de miazănoapte intră femeile. Această casă de adunare a noastră este foarte simplă, așa cum sunt și toate ritualurile noastre. Un element integrant al ritualului nunții este binecuvântarea bătrânilor. La înmormântări, atât în cazul bărbaților, cât și în cazul femeilor, fiecare este introdus în ,,casa cea mare” pe ușa lui, dar, întotdeauna cel mort trebuie să fie cu fața spre răsărit. După 9 zile se pune o masă în cinstea celui plecat dintre noi, ,,masa fericirii”, dar mâncarea este pregătită și servită fără sare…Înainte să se însereze o să mergem să vă arăt ,,Casa cea Mare”. Să vă spun acum câteva cuvinte despre sărbătorile noastre. Pentru noi, tot anul este o sărbătoare… Și spunând aceasta, Vladimir a început să râdă… Așadar, avem sărbătoarea ,,miezului iernii” (cu 4 zile de sărbătoare), ,,sărbătoarea zăpezii”, a ,,primelor flori ale primăverii”, ,,sărbătoarea primelor roade”, sau ,,sărbătoarea mulțumirii”, ,,sărbătoarea secerișului” (timp de patru zile), ,,sărbătoarea roadelor prisositoare, a ploii și a belșugului” și ciclul se reia. Acesta este un fel de calendar bisericesc al sfântului nostru pământ…”

Vladimir s-a oprit pentru o clipă, apoi a tras aer în piept și a continuat: ,,Nu vorbim foarte mult și nici nu mâncăm mult, încercăm să nu ne mâniem, mulțumim pentru ceea ce ne-a fost dat și iubim pe toată lumea…”. Vladimir s-a oprit iarăși și m-a întrebat:
– Ai cumva tutun? m-a întrebat.
– Nu, nu am, îi răspund.
– Știi, noi nu fumăm tutunul, ci îl mestecăm. Îl mâncăm, adică. Când îl fumezi, atunci el se transformă în aer, pe când, dacă îl mănânci, el devine una cu tine și binecuvintezi pământul care l-a dat…  Mda… Ce altceva m-ai mai întrebat? A, da, despre misiunea mea…

Cum să vă spun…? Poporul meu a obosit să tot primească tot felul de misionari. Tot veneau, alții și alții și nu știau decât să ia, și deloc să ofere ceva. Nu erau interesați să vadă cine suntem noi cu adevărat. Au venit cu tăvălugul, au culcat totul la pământ iar apoi au început… propovăduirea Evangheliei. Însă, acel părinte din Serbia era altfel de om. El a vrut să ne cunoască cu adevărat, a dat, nu a luat. Când a plecat, nu a luat cu el decât o bucată din inima noastră… Asta am iubit eu când, mai târziu, am citit despre Sfântul Gherman din Alaska, și despre istoria misionarilor ortodocși printre eschimoși. Citind despre aceste lucruri, am făcut comparație cu ceea ce au vrut să facă catolicii aici cu noi. Mi-l amintesc pe iezuitul care venise aici și care, cu trufie în glas mi-a spus răspicat că el a primit însărcinarea să ne învețe ce înseamnă spiritualitatea. Când a plecat de la noi de-acasă, mama a scuipat în sân și mi-a spus: ,,Copile, noi suntem popor spiritual, pe când acesta, și Hristos dacă ar fi venit în fața lui, l-ar fi așezat pe un scăunel și ar fi început să îl învețe…”.

– Există și alți ortodocși printre indieni? întrebă tot Grigóris.

– Am întâlnit un eschimos ortodox la Plattsburg, și încă unul Mis-Mac, care era foarte înalt. Poate că există și alții, dar eu doar pe aceștia doi îi cunosc. Însă, în spitalul nostru avem un cuplu de medici sârbi, Moscovici îi cheamă. Sunt niște oameni de aur. Ne iubesc foarte mult și ne ajută cu tot ce pot.

Unul dintre noi, Lesley, l-a privit drept în ochi și l-a întrebat:

– Spune-ne, dacă vrei, despre povestea aceasta cu măștile indiene despre care se tot vorbește. Am citit despre asta în toate ziarele și peste tot făceau referire la numele tău. Despre ce e vorba?

Vladimir s-a așezat picior peste picior și, după ce a stat așa o vreme, gândindu-se, a început să vorbească.

– Pentru noi, aceste măști sunt tradiții sfinte. Le păstrăm mereu la întuneric și le protejăm de praf învelindu-le în țesături de mătase. Aceste măști sunt… chipul nostru sfânt pe care îl căutăm. Acest chip îl găsim în tăcere, în întuneric, acolo unde se află și lumina sufletului nostru. Și nu putem afișa sufletul nostru în expoziții și nici nu le putem expune în văzul tuturor. Cei care au organizat acea expoziție de măști au pierdut cu totul noțiunea lucrurilor sfinte… Noi ne iubim pământul pentru că nu vorbește, este tăcut, dar dă la vremea cuvenită rodul său. Am învățat să îl iubim cu smerenie, să îl cinstim așa cum se cuvine. Dacă e să facem o comparație, fiindcă tot vă place acest lucru, pentru noi, pământul este precum Maica Domnului din credința ortodoxă… Dar, haide că am spus foarte multe. Să ne ridicăm și să mergem să vă arăt satul acum”.

Am urcat la volan, avându-l lângă mine pe Vladimir, care a început să ne vorbească:

Kateri Tekakwitha

– Aici, în centrul satului puteți vedea biserica catolică. Biserica este închinată sfintei Kateri Tekakwitha, o indiancă pe care papa a declarat-o sfântă. În biserică se păstrează moaștele ei, care fac minuni. Vine foarte multă lume să se închine aici. Viața ei a curs lin, ca într-un basm. Pentru mine, ea a fost ceea ce se numește nebun pentru Hristos. O nebună care a dobândit harul lui Dumnezeu. Sătenii care s-au botezat la catolici nu au făcut-o datorită propagandei catolice, ci fiindcă au iubit-o foarte mult pe sfânta lor. Au trimis scrisori la Vatican și datorită lor, a fost ea declarată sfântă. Mai departe… Lângă biserică avem un mic muzeu. Acolo se găsește o hartă unde sunt trecute toate triburile de indieni ce fac parte din Confederație, descrieri și informații despre fiecare trib, simbolurile și numerele lor sacre, locurile unde a luat naștere fiecare trib, istoria lor, limba vorbită și altele…

Apoi, mai la dreapta este Centrul Cultural. Deasupra este postul de radio unde m-ați găsit. Acolo îmi fac eu emisiunile. Acum, în perioada Triodului, și, mai apoi, în Postul Mare, pun foarte multă muzică religioasă europeană și, din când, în când, mai difuzez și câte ceva ce are legătură cu Ortodoxia dar, în general mă feresc să provoc. Muzică sacră indiană nu o putem difuza la radio fiindcă nu este permis acest lucru. Această muzică o cântăm doar în ,,Casa cea Mare”. Centrul cultural este finanțat de către stat. Acesta se face, chipurile, că vrea să ne ajute, dar, în realitate, vrea să ne umilească și să ne distrugă, nu atât pe noi ca indivizi, ci vor sufletele noastre, ceea ce purtăm adânc în noi. Vor să ne facă doar măști de muzeu, clovni pentru serbările lor, obiecte de studiu pentru antropologi…”

Indian Mission Church, Caughnawaga

Spunând aceasta, a izbucnit în râs, iar eu era cât pe ce să scap volanul din mână. Am continuat să vedem și alte locuri până când am ajuns în fața unei clădiri foarte moderne.

– Aceasta este școala noastră, adăpostește atât școala primară cât și gimnaziul. Programa școlară este foarte bună, chiar îmi place. Copiii chiar urmează o programă școlară ce ține cont de tradițiile noastre. În afară de materiile ,,clasice” pe care le studiază și ,,albii”, sunt foarte multe materii total necunoscute acestora. Copiii învață aici despre cultura noastră indiană, despre sărbătorile noastre sacre, dansuri, cântece și incantații sacre (ca teatrul antic), despre legile indienilor și multe altele. Pământul din jurul școlii este sfânt. Avem și o cameră întunecată, nu pentru fotografii, ci pentru… a ne pregăti chipul nostru interior”.

De acolo am mers să vedem spitalul.

,,Acesta este spitalul nostru. Este ceva nou pentru noi, ca idee. Înainte, aveam vracii noștri. Spitalul funcționează din 1985. Până atunci, pentru vreo problemă medicală, mergeam la spitalele ,,albilor”. Însă, este greu… Personalul nu știe să se comporte cum se cuvine cu bătrânii noștri. Nu ne pot înțelege pe deplin, nu pot intra în pielea noastră. Foarte mulți încearcă, și se vede acest lucru, ei sunt altfel, nu sunt ca medicii care doar încearcă să-și facă bine meseria, ei pun și suflet în ceea ce fac”.

Sursa: Iannis Chatzinikoláu, Trecerea unui indian la Ortodoxie, revista ,,Synaxi”.