Cuviosul Porfirie, episcopul Gazei

Cuviosul Porfirie s-a născut la Tesalonic, în vremea împăraților Arcadius și Honorius, într-o familie înstărită dar cu frică de Dumnezeu. Părăsind toate cele omenești, și-a luat rămas bun de la părinții săi și a plecat spre Egipt – care era un mare centru monahal în acea perioadă – unde a devenit monah, viețuind la un schit. După cincizeci de ani de rugăciune și nevoință, a plecat la Ierusalim pentru a vesti Evanghelia Lui Hristos iudeilor și elinilor de. Acolo s-a îmbolnăvit de ciroză la ficat dar, în pofida bolii, era mereu prezent la slujbe în biserica Învierii și la celelalte locuri de închinare, toți care îl cunoșteau minunându-se de credința, de răbdarea și de jertfa sa. Printre aceștia se afla și Marcu, cel care venise din Asia să se închine la Locurile Sfinte și care, de atunci, va rămâne nedespărțit de Cuviosul Porfirie. Marcu i-a fost un ucenic și însoțitor credincios și a acceptat să se ocupe de chestiunea nerezolvată a vinderii averilor pe care Porfirie încă le deținea la Tesalonic.

Cât timp Marcu a fost plecat cu treburi la Tesalonic, Cuviosul s-a însănătoșit în mod minunat, după ce, mai întâi a avut o vedenie cu Domnul răstignit și tâlharul care s-a pocăit în ultima clipă. După ce a terminat treburile la Tesalonic, Marcu s-a întors cu partea de moștenire care îi revenea lui Porfirie: 4400 de monede de aur, argintărie și haine scumpe. Pe toate acestea Cuviosul le-a vândut, iar banii obținuți i-a împărțit mănăstirilor de la Ierusalim și din Egipt, care erau foarte sărace.

În anul 392, Cuviosul Porfirie va fi hirotonit preot de către patriarhul Ierusalimului Ioan al II-lea (386-417 d.H.). În anul 395 a trecut la cele veșnicie episcopul Gazei, iar în locul său va fi ales Porfirie, fiind hirotonit de către episcopul Cezareii, Ioan. Cuviosul Porfirie adus viață de sfințenie și rugăciune săvârșind multe minuni. I-a adus la credință pe foarte mulți, iar pe idolatri și eretici i-a adus la cunoștința de Dumnezeu.

Pentru a-și apărat turma de nedreptățile păgânilor și ale magistraților din Gaza, a apelat în două rânduri la justiția imperială pentru a închide și a distruge templele păgâne din Gaza. În cele din urmă, sfântul a plecat la Constantinopol pentru a cere ajutorul împăratului Arcadie (395-408) și al Eudoxiei. Acolo l-a întâlnit și pe Sfântul Ioan Hrisostom care l-a prezentat dregătorului Amántios dar și altor dregători ai curții imperiale, și l-a sprijinit foarte mult în încercarea sa de a face cunoscută curții imperiale abuzurile conducătorilor locali care oprimau pe locuitorii din Gaza și împrejurimi. Deși, la început, împăratul a ezitat, mai apoi a dat un edict, iar Cuviosului un hrisov prin care limita drepturile idolatrilor și a ereticilor asupra creștinilor din Gaza. De asemenea, împăratul a hotărât ridicarea de biserici acolo unde până atunci se găseau temple idolatre. Astfel, sfântul a reușit să obțină ajutorul împăratului pentru dărâmarea cunoscutului templu idolatru Marneion care fusese construit de împăratul Adrian în anul 129 d. H. Pe locul fostului templu păgân a fost construită o frumoasă biserică creștină, cu ajutorul împărătesei Eudoxia, cea care l-a adus, pentru ridicarea bisericii, pe celebrul arhitect Rufin din Antiohia. Această biserică, numită mai apoi ,,Eudoxiana”, era cu totul impresionantă, având 12 coloane de marmură, fiind inaugurată de Paștile anului 407.

În anii care au urmat, Sfântul Porfirie s-a nevoit foarte mult pentru episcopia pe care o păstorea. Biograful său, Marcu (care a fost ulterior hirotonit diacon), a zugrăvit cu de-amănuntul impresionanta lucrare misionară și filantropică a sfântului. În anul 415 sfântul a luat parte la Sinodul de la Diospóleos, prezidat de patriarhul Ierusalimului, Ioan al II-lea. Sinodul acesta a fost convocat pentru a se discuta situația teologului Pelagiu, care se refugiase la Ierusalim, după ce avusese o dispută teologică cu Fericitul Augustin în Africa, pe tema harului dumnezeiesc și al păcatului strămoșesc. La acest sinod, Pelagiu a fost declarat nevinovat, după ce s-a dovedit că dumnezeiescul har este absolut necesar pentru mântuirea omului.

Sfântul a trecut la cele veșnice la vârsta de 72 de ani, în anul 420, după o scurtă suferință, ,,ducând lupta cea bună împotriva idolatrilor până în ultima clipă a vieții sale”.