„Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii”

„Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii”
(II Corinteni 6, 2)

Sfântul și Marele Post al Păresimilor este o strălucită și atrăgătoare arenă a virtuților pe care biserica noastră o deschide, chemându-ne pe toți cu multă bucurie și cu dorirea cea bună, pentru a intra, pentru a ne întrece și pentru a ne aduce timpul nostru în dar lui Dumnezeu, prin pocăință și strădanie duhovnicească.

«Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii», după cum se aude, pătrunzător, la slujba vecerniei. Acum, așadar, este timpul bine venit înaintea lui Dumnezeu, vreme de mântuire și vreme de pocăință.

Sfântul și Marele Post al Păresimilor se caracterizează prin acest har al pocăinței care, [la rândul ei,] atrage harul Sfântului Duh înăuntrul inimilor oamenilor. Din acest motiv, încă din cea dintâi zi a Sfintelor Păresimi, Biserica pune drept temelie între noi iertarea, iar vecernia [de dinainte] este numită vecernia iertării. «De veți ierta oamenilor greșealele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc», după cum ne-a spus și Hristos (Matei 6, 14). Pentru că fiecare luptă duhovnicească are nevoie de prezența harului lui Dumnezeu, căci nu este luptă omenească: lupta Sfântului Post nu este dietă trupească, pe care o ține omul pentru sănătate, numai prin puterea lui trupească și prin programul pe care și-l impune. Sfintele Păresimi au un alt rost, acela al venirii Harului în inima omului, al părăsirii păcatului, al omorârii patimilor care ucid sufletul, al găsirii luminării lui Dumnezeu și al îndreptării spre Împărăția lui Dumnezeu.

Astfel, împreună cu strădaniile trupești, împreună cu efortul și lupta postirii este nevoie de întărirea și de prezența lui Dumnezeu. De asta ne cerem iertare unii altora, pentru ca prin iertare și prin pocăință, Duhul Sfânt să vie în inimile noastre și să ne deschidă ochii, să ne îndrume spre vederea păcătoșeniei noastre și să ne întoarcem spre Dumnezeu și să cerem lăsarea propriilor noastre păcate.

Dacă toată lupta asta nu se încheie prin cererea lăsării păcatelor și prin binecuvântata stare de pocăință, atunci, din nefericire, [postul] rămâne neroditor. Pocăința este cea care cu adevărat curăță sufletul omului și-l cultivă, simțirea pocăinței, durerea din inima noastră, jalea, lacrimile și toată multa strădanie. Roadele ei sunt însă dulci, după ce ridică de pe noi jugul greu al păcatului. Și iarăși ne vine în întâmpinare harul lui Dumnezeu, și ne reînnoiește, ne ușurează și ne redă frumusețea cea dintâi și bunătatea chipului celui zidit de Dumnezeu întru noi. Aceasta este lupta Postului celui Mare, lupta pocăinței.

Postul, privegherile, slujbele cele multe, plecările genunchilor, șederile în picioare, citirile, toate au ca scop străpungerea inimii noastre. Acestea sunt ca niște lovituri grele pe care omul le dă inimii lui tari. Iar această inimă de piatră, ajunsă tare din pricina păcatului, nescoțând nici urmă de lacrimă pentru mulțimea păcatelor ei, nici îndurerându-se datorită îndepărtării de Dumnezeu, în urma demersului ascetic al Bisericii, se sparge și-și pierde duritatea. Din această spargere țâșnesc lacrimile pocăinței și ne curățesc, ne reînnoiesc și ne luminează. Iar dacă la început ele sunt precum focul ce arde, mai apoi sunt ca lumina ce-l luminează pe om, îl îndulcește și-i aduce întru cunoștință faptul că Hristos Domnul este mai dulce decât toată dulceața lumii acesteia.

Pentru aceasta, să pătrundem în această arenă cu multă bună voire, iar nu lipsiți de bărbăție. Cel ce se teme nu va reuși nimic, căci lașul nu-și are loc în Împărăția lui Dumnezeu, deoarece crede că drumul lui depinde de puterile lui, uitând de puterea lui Dumnezeu, uitând ceea ce spunea Apostolul Pavel: «toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește» (Filipeni, 4, 13). Toate le pot face, dar nu singur, firește, nu prin puterile mele, ci cu Hristos Care îmi dă putere.

Astfel trebuie să intrăm în această arenă, cu bucurie, după cum spunea și Sfântul Ioan Hrisostom, și precum niște lei plini de putere și de îndrăzneală să nu ne temem, nici să nu avem gânduri cum că nu vom reuși. Dumnezeu este cu noi, nu ne va lăsa, ne va întări. Dă-i lui Dumnezeu buna dorire și vei lua de la el puterea de a împlini lucrarea aceasta a mântuirii tale. Și nu e vorba numai de lucrarea postului: dacă nu reușim să postim așa cum rânduiește Biserica și facem iconomie, cu binecuvântarea părintelui nostru duhovnicesc, datorită vreunei neputințe ori slăbiciuni trupești, asta nu are o atât de mare importanță. Căci ne poate împiedica să ne smerim și să ne pocăim? Nu e nevoie să ai putere trupească, să fii tânăr și înfloritor pentru ca să ai cuget smerit, ca să nu păcătuiești și ca să ai inima zdrobită. Cu toții, tineri sau bătrâni, sănătoși sau bolnavi, puternici sau slabi, putem avea în inimă acest har al pocăinței născute înăuntru din smerenie. Asta este ceea ce voiește Dumnezeu de la noi: inima noastră. Vom reuși asta dacă ne eliberăm pe noi înșine de legăturile patimilor.

Postul este cea dintâi treaptă, ne conduce la această stare bărbătească a tăierii patimilor. Iar apoi, să înaintăm cu și mai multă îndrăzneală la lupta duhovnicească, să biruim răul, viclenia ți toate cele ce înnegresc chipul lui Dumnezeu. Mai mult decât toate să îmbrățișăm smerenia. Cel smerit se poate pocăi, se poate ruga, poate dobândi sănătatea sufletească și trupească. Cel mândru nu se poate pocăi, nu-și poate pricepe realitatea sa, căci simte că nu are nevoie de Dumnezeu și de nimeni, nu se simte niciodată vinovat. Întotdeauna are dreptate, nu cere iertare și totdeauna se îndreptățește pe sine. Din nefericire, totdeauna se află întru întunericul lipsirii de Hristos, pentru că Dumnezeu locuiește în inimi păcătoase, care sunt smerite și se pocăiesc, și niciodată în inimile mândre. Celor mândri le stă împotrivă.

Să ne hotărâm, așadar, ca în această vreme binecuvântată, împreună cu asceza trupească a sfintelor postiri, să ne străduim mai mult înspre pocăință. Să găsim starea binecuvântată a pocăinței, să plângem înaintea lui Dumnezeu, să-L căutăm pe Însuși Dumnezeu și, văzând cât ne-a iubit Dumnezeu și cât de departe suntem de El, să pătimim. Această depărtare a noastră de Dumnezeu să ne fie durere, lacrimă, agonie în rugăciune, astfel încât să-L căutăm pe Dumnezeul tatăl înăuntrul inimii noastre. Și să fim siguri că Dumnezeu va veni în inimile noastre da să ne mângâie și să ne arate dragostea Lui și mântuirea noastră.

În Biserică nu trăim cu minciuni și utopii, cu o evlavie moralistă, ci trăim experiența lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezent, iar omul este chemat să-L trăiască pe Dumnezeu ca pe cea mai presus experiență a vieții lui – dovadă stau toți Sfinții care au trăit prezența lui Dumnezeu. În acest fel vom fi cu adevărat creștini, înăuntrul cărora Evanghelia a lucrat și a rodit, transformându-ne existența și făcând-o biserică a Sfântului Duh și vas ales al lui Dumnezeu.