Interzicerea jurământului religios de către Biserica Ortodoxă

Jurământul este un fenomen foarte vechi în viața socială și presupune credința în judecata lui Dumnezeu, anume că Dumnezeu sau altă putere supremă intervine în treburile lumii și ale oamenilor pentru a restabili adevărul sau dreptatea și a pedepsi minciuna sau nedreptatea. Jurământul presupune credința religioasă, de aceea pentru cel necredincios jurământul [religios] e cu totul lipsit de sens. De aceea, în contextul necredinței și al libertății de conștiință, s-a introdus și ceea ce numim ”jurământ civil”. Acesta se depune prin invocarea onoarei și conștiinței celor în cauză, iar în situațiile de jurământ fals sau de încălcare a jurământului are aceleași urmări juridice ca și în cazul jurământului religios.

Părinții Bisericii propovăduiesc în unanimitate interzicerea absolută a jurământului. Sfântul Vasilie cel Mare atrage atenția că jurământul a fost interzis o dată pentru totdeauna. La întrebarea cum poate cineva să îi convingă pe alții că spune adevărul, atâta timp cât el refuză jurământul, Sfântul Grigorie Theologul răspunde: îi poate convinge prin cuvânt și prin purtarea care îi va adeveri cuvântul spus. Încălcarea jurământului, ca și jurământul fals, echivalează cu tăgăduirea lui Dumnezeu. Aceasta însă presupune cuvântul, pentru că nu poate cineva să renege jurământul pe care nu l-a dat. În paralel, desigur, cel care nu jură nu trebuie să pretindă jurământ de la ceilalți. De altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur observă că jurământul pe Evanghelie, care Evanghelia interzice jurământul, este o adevărată batjocură și disprețuire a Evangheliei. Sfântul Grigorie Palama la rândul lui refuză la modul absolut recursul la jurământ. Celor care s-au legat cu jurământ le propune să își respecte cu fidelitate promisiunile făcute, dacă acestea sunt conforme voii lui Dumnezeu, și în același timp să ceară mila lui Dumnezeu, pentru că, chiar și atunci când își respectă jurământul, ei nu încetează să încalce porunca lui Dumnezeu.

Așadar, folosirea jurământului în viața de zi cu zi constituie o eludare a poruncii clare a lui Hristos, Care zice: ”să nu vă jurați nicidecum” (Matei 5:34). Paradoxul este că jurământul este folosit azi oficial și în justiția bisericească. Situația aceasta inadmisibilă a apărut odată cu instituirea statului elen. Din acest motiv s-a iscat o vie polemică între Konstantínos Oikonómos și Teoclit Pharmakídis. Primul, urmând învățătura unanimă și practica Bisericii, susținea că creștinii nu trebuie să jure. Dimpotrivă, Pharmakídis considera că jurământul este permis, mai ales atunci când este impus de stat. Abordând subiectul acesta, Patriarhia Ecumenică a emis în 1849 o epistolă enciclică intitulată ”Către ortodocșii de pretutindeni”, semnată și de întâi-stătătorii altor trei patriarhii vechi. În enciclica respectivă este sancționată cu asprime opinia că credința creștină nu ar interzice jurământul și că credincioșii pot jura în tribunale ”cu cuvioșie și pentru a se apăra”.

Deși din punct de vedere teologic jurământul este considerat inadmisibil, în cadrul vieții sociale sunt susținute păreri care se bat cap în cap. Unii acceptă utilitatea și necesitatea acestuia pentru aflarea adevărului sau pentru constrângerea morală a omului într-un anume scop, în timp ce alții dezaprobă utilizarea acestuia fie din motive de libertate a conștiinței, fie din motive care țin de demnitatea umană. Când omul nu vrea să jure, din motive religioase sau din alte motive, atunci impunerea jurământului nu constituie doar o încălcare inadmisibilă a libertății de conștiință, ci și o ofensă instituționalizat.

Pe de altă parte, utilitatea jurământului în aflarea adevărului este foarte îndoielnică. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: ”Dacă crezi că omul este iubitor de adevăr, nu îl obliga să jure, dacă, iarăși, știi că minte, nu îl obliga să își calce jurământul”. Cel ce iubește adevărul spune adevărul chiar și dacă nu este constrâns prin jurământ, în timp ce mincinosul nu ezită să recurgă la minciună, chiar și după depunerea jurământului, așa că la minciună mai adaugă și jurământul mincinos sau încălcarea lui.

Nu ne putem abține să semnalăm eșecul autorității bisericești în a clarifica acest subiect. O simplă declarație că Biserica Ortodoxă interzice jurământul ar fi suficientă pentru anularea obligativității jurământului. Reglementarea din 16 septembrie 2001 stabilește că martorul care are obligativitatea să jure, este întrebat dacă preferă să jure religios sau civil, fără a-și declara credința. Astfel, și creștinul ortodox poate să declare ”în onoarea și conștiința lui” adevărul mărturiei sale.

Sursa: Gheórghios I. Mantzarídis, Morala creștină,
vol. II, Ed. Pournará, Tesalonic 2003, pp. 483-92.