Bătrânul Nifon Constamonitul (1896-1985)
20 March 2015În anul 1896 s-a născut în satul Marioú Agiou Vasileiou din Réthymnos (Creta) cel ce după numele său de mirean se numea Emanuil Spantidákis. Tânăr fiind, s-a dus să slujească patria și s-o apere. Mai târziu, la mănăstire, unde îl presau să fie hirotonit preot, le-a spus că a luat arma-n mână și e posibil ca în război să fi tras în careva și să-l fi omorât. Din compania lui, spunea, era singurul care scăpase cu viață. Pe front avea în continuu pe buze Acatistul Buneivestiri.
A intrat în liniștita și retrasa mănăstire a Sfântului Întâi-mucenic Ștefan Constamonitul la anul 1926 și a fost tuns monah în 1928. Din 1945 a fost întâi-stătător al mănăstirii sale. A slujit însă și ca locțiitor de stareț. După 60 de ani de viață chinovială ajunsese absolut incompatibil cu tot ce nu era monahal. Și-a propus în viață scopuri duhovnicești înalte și le-a atins. Viața lui de nevoință a fost plină de jertfe. Era un fericit bărbat acest cretan bun și frumos, blândul, dulcele și totdeauna iubitorul de isihie constamonit. Pătimirile lui s-au făcut lecții de nevoință pentru ceilalți. Încercările și ispitele l-au șlefuit și l-au copt duhovnicește. În toată viața sa a ținut neclintit legea evanghelică, care pentru noi toți este obligatorie. Avea canon statornic de viață ținerea fără abatere a dumnezeieștilor porunci. Monah pilduitor, desăvârșit viețuitor de obște, nevoitor tăinuit, prea înfrânat, cu multă acrivie, prea cinstit, prea curățit. A iubit înstrăinarea, neslava, nevoința. Niciodată nu s-a găsit reproș pe buzele lui. Era dintre puținii, dintre acei monahi rari, buni și frumoși.
Ajunsese să aibă cinci slujiri la mănăstire. Cu toate acestea, niciodată nu s-a arătat morocănos, niciodată nu se enerva, nu se tulbura și nu se stresa. Ca și cum nici n-ar fi avut nervi. Nu știa ce înseamnă mânie și furie. Totdeauna era disponibil celorlalți, mărinimos, iubitor și plăcut. Niciodată nu a mâhnit pe nimeni. Pe toți îi iubea și îi prețuia. Fără să părăsească vreodată sfânta străpungere a inimii. Și totdeauna încerca să își ascundă lacrimile neîncetate, care-i curgeau în chip firesc.
Privegherea și rugăciunea erau toată viața lui. Cuiva i-a încredințat pe ascuns faptul că obișnuia să doarmă doar o oră din 24. Avea neîncetat privirea în jos. La bătrânețe, când se întindea în pat, se căina pe sine neîncetat că ajunsese în această stare jalnică. Cerceta cu lacrimi toată Evanghelia în fiecare zi, stând drept în picioare. Când, bătrân fiind, ajunsese să stea pe scaun ca s-o citească, îi cerea lui Dumnezeu iertare pentru aceasta. Avea ca lectură zilnică la chilia sa, în afară de altele, și toată Psaltirea. Spunea și Rugăciunea. Era scăldat în Lumina necreată.
Paște era, iar el plângea. Vom merge în rai, spunea. Nopți întregi plângea și se ruga. Cel împreună-viețuitor și compatriot de-al lui, Gheronda Modest, spunea: ”Îl avem pe Nifon în această chilie retrasă, ca să poată plânge-n voie fără să-l deranjăm”. L-am cunoscut și noi, proștii, care am înscris aceste rânduri nemăiestrite. El înțelesese bine ce înseamnă monahismul, mântuirea sufletului, viața veșnică.
În ziua de 19 martie a anului 1985, acest erou discret s-a mutat de la moarte la viață, la viața cea adevărată, cea fericită și fără de sfârșit, în pământul cu adevărat atot-fericit al celor vii.
Fotografii: http://athosprosopography.blogspot.gr/