Biserica Greciei și Revoluția de la 1821

Răspuns cu privire la adevărul istoric al relației Bisericii Greciei cu Revoluția de la 1821

Din partea Comisiei Sinodale Speciale de Identitate Culturală
a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

Fără clerul ortodox marea revoluție națională din 1821 nu ar fi avut sorți de izbândă. Propagandiștii unor ideologii perimate tăgăduiesc rolul Bisericii Ortodoxe, așa cum reiese și din articolele din presă și emisiunile televizate din ultimele zile. Aceștia se dovedesc însă a fi ignoranți ai istoriei.

Consulul francez Pouqueville, martor al evenimentelor Revoluției Elene, scrie că 100 de patriarhi și episcopi au fost omorâți pe durata ocupației otomane și a luptei de eliberare. 80 de mișcări de eliberare au fost inițiate de greci înainte de 1821, iar cele mai multe dintre acestea au fost conduse de episcopi. Amintim că, din anul 1680 până în 1700, Grecia continentală de răsărit a fost liberă în urma revoltei conduse de doi episcopi, Ierothei al Thivelor și Filothei al Salonelor.

Anul 1821 este scăldat în sângele Patriarhilor Ecumenici Grigorie al V-lea (Patriarh între 1797-1798, 1806-1808 și 1818-1821) și Chiril al VI-lea (Patriarh între 1813-1818), cel din urmă originar din Adrianopole. În afara Episcopului Patrei, Gherman, care a binecuvântat steagul revoluției la mănăstirea Agia Lavra (17 martie 1821) și apoi în Patra (25 martie 1821), Mitropolitul Isaia al Salonelor proclamă Revoluția de eliberare în Fokida și este ucis la Alamána. În această perioadă vine în Patmos pentru a sprijini revoluția Patriarhul Alexandriei, Theofil Pankóstas, originar din Patmos, și ridică și el steagul revoluționar. El nu s-a mai întors pe tronul său patriarhal din Alexandria.

Cei mai mulți episcopi ai Peloponesului au fost aruncați în închisoare de către pașa regiunii Tripolitsa încă de la începuturile lui martie 1821 și numai trei dintre ei au mai fost găsiți vii când au intrat grecii, după 5-6 luni. Să nu uităm această jertfă a slujitorilor Bisericii.

În Cipru, Arhiepiscopul Ciprian fusese inițiat în Philiki Eteria. Turcii au fost informați despre aceasta și pe 9 iulie 1821 a avut loc marele masacru din Lefkosia. Ciprian a fost omorât și cu el toți episcopii și arhimandriții insulei dimpreună cu personalitățile marcante ale Ciprului.

Mulți alți episcopi au jucat un rol important în această luptă, precum Élous Ánthimos, Vresthénis Theodóritos, Androúsis Iosíf, Neofit Talantíou. Și la măreață Ieșire din Mesolonghi, Episcopul Rogón Iosíf, vicar al Mitropolitului Artei, Porfirie, se jertfește alături de poporul care se refugiase în fortăreața din insula Anemómylo[1].

Dar și în pregătirea morală și spirituală a Revoluției de la 1821 rolul Bisericii și al purtătorilor rasei a fost unul extrem de implicat și activ și recunoscut de toată lumea. Cugetul grec-ortodox și identitatea națională s-au păstrat prin educație, care a fost prin excelență o lucrare a clerului ortodox. În școli ascunse sau oficiale, după cum permiteau condițiile, copiii grecilor învățau de la preoți credința, limba și erau crescuți în dorința de libertate. Sfântul Cosma Etolianul, de la nașterea căruia se împlinesc 300 de ani, a fost un ieromonah care a înființat 200 de școli și a propovăduit în sute de orașe și sate nădejdea mult doritei eliberări. Noii Mucenici, primii care s-au împotrivit robiei, au refuzat să se islamizeze și nu s-au temut de călău. Susținerea și încurajarea lor duhovnicească au fost asumate de clericii care îi spovedeau, cei supranumiți ”antrenorii”.

Unii răspândesc zvonul că Patriarhul Ecumenic din epocă ”l-a afurisit pe Rigas Feraios”. Acest lucru este inexact. Adevărul este că în urma amenințărilor și a marilor presiuni la care a fost supus din partea Sultanului, Patriarhul Grigorie al V-lea a trimis o scrisoare Mitropolitului Smirnei Anthimos în care exprimă serioase rețineri față de textul lui Rigas, intitulat ”Noua Administrație Politică”, fără însă a discredita personoana martirului național.

Este ușor să rescrie cineva istoria după propriile-i păreri. Însă istoria înseamnă studiul izvoarelor. Interpretările personale și răstălmăcirile nu vădesc decât fanatism, orbire și ignorare a izvoarelor. Cei care au trăit evenimentele, greci și străini, luptători și intelectuali, sunt de acord că fără clerul ortodox grecii nu s-ar fi putut elibera. Citiți-i pe Nikolaos Kasomoúlis, pe Fotákos Hrysanthópoulos, Ioannis Makrygiánnis și pe atâția alți martori oculari ai evenimentelor. Ascultați ce spune poporul nostru în cântecele populare. Vizitați nenumăratele câmpuri de bătălie și locurile martiriului clericilor, patriarhilor, episcopilor, preoților, ieromonahilor, diaconilor și simplilor monahi.

Biserica Greciei și-a propus să realizeze o prezentare imparțială și bazată pe documente a perioadei ocupației otomane și a anului 1821 în cadrul a zece congrese științifice, pe care le organizează Comisia Sinodală Specială de Identitate Culturală. Primele două au avut deja loc, iar volumul cu actele primului congres a fost publicat în 2012. Al zecelea și ultimul congres va avea loc, cu ajutorul lui Dumnezeu, în anul 2021, când se vor împlini exact 200 de ani de la proclamarea Marii Revoluții Elene.

[1] Grecii refugiați – soldați, femei, copii – au aruncat în aer fortăreața în momentul în care turcii au intrat în ea, jertfindu-se pe ei înșiși și în același timp provocând mari pierderi inamicului [n. tr.].