Convertirea unui indian la Ortodoxie – Ultima parte

Vladimir Natawe a fost șeful tribului său, conducător dar și lider spiritual. El era cel care săvârșea înmormântările și căsătoriile, un fel de mare preot. Seara era mereu în ,,Casa cea Mare”, unde veneau cei din tribul său cu diferite probleme, iar el trebuia să le rezolve. El era și judecătorul tribului, una dintre cele mai importante atribuții ale șefului de trib. Și era, deopotrivă, și poet și interpret și filosof. Le știa toate problemele, mai bine decât oricine altcineva, și cunoștea foarte bine și legile cărora trebuia să se supună cei din tribul său. Oricui se dezicea de tradițiile din moși-strămoși și devenea creștin i se îngăduia să rămână în sat, dar nu mai putea deține nici o funcție în cadrul comunității. Era înlăturat din sfatul înțelepților, din sfatul bătrânilor și ,,își pierdea destinul”, după cum spun ei, cu alte cuvinte, este dezmoștenit. Poate că toate aceste lucruri nu au prea mare importanță pentru un indian de rând, dar pentru cineva care era conducătorul tribului…

Rezervația indiană Caughnawaga

Nimeni dintre cei din sat nu a știut, până ce nu a murit, că șeful lor era ortodox. Iar Vladimir – cei din tribul său l-au știut mereu cu numele de Frank – a trăit și a lucrat pentru ei, având mereu teama că într-o zi vor afla. A trebuit să fie tot timpul cumpătat, atent, vigilent, altfel, totul s-ar fi năruit. A fost timp de foarte mulți ani responsabil de postul de radio și lucra și la Centrul Cultural. Era considerat o autoritate în materie de credință și era foarte bucuros atunci când descoperea ,,paralelisme” – așa cum spunea el – între credința indienilor și credința ortodoxă. A trăit alături de noi aceste bucurii și experiențe, fiindcă nu putea să le împartă cu ai săi. Mare cruce a avut de purtat…

În zilele de sâmbătă îl vedeam la biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, acolo unde se slujea în limba engleză și franceză. Era îmbrăcat cu veșminte de ipodiacon și ieșea cu făclia aprinsă în fața preoților și a episcopului. Îl priveam și mă gândeam ce inimă are acest lup bătrân singuratic indian care spunea mereu: ,,Știe Dumnezeu de ce, știe Dumnezeu”. Făcea închinăciuni și metanii pentru ca Dumnezeu să îi dea putere și să îl lumineze pentru a-și conduce poporul prin furtuni și peste toate obstacolele ca să ducă pe umerii săi această cruce pe care i-a dat-o.

Anii au trecut. Fiecare prieten care venea să mă viziteze la Montreal trebuia, neapărat, să facă o vizită în satul indian și să-l cunoască pe Vladimir. Foarte mulți cunoscuți de-ai mei mi-au spus, mai apoi, că au înregistrat discuțiile pe care le-au avut cu el.

Într-o dimineață am primit un telefon de la Montreal și eram înștiințat că Vladimir a murit undeva în afara satului său. Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost cum anume o să-l îngroape, ce o să se-ntâmple cu el. El se îngrijise de acest lucru, însă, și lăsase cu limbă de moarte ca slujba de înmormântare să aibă loc în ,,Casa cea Mare”, dar după rânduiala ortodoxă, cu un preot ortodox. Desigur, cei din tribul său nu știau ce înseamnă ,,preot ortodox”, dar Vladimir se îngrijise și lăsase câteva numere de telefon ale unor persoane de încredere, cunoscuți de-ai săi.

Într-adevăr, un preot ortodox a fost înștiințat și a mers de i-a citit slujba de înmormântare înainte de a fi dus în ,,casa cea mare”. Din păcate, nu am avut ocazia să particip la ceremonia din ,,Casa cea mare”, dar mi-a povestit un prieten care s-a aflat acolo despre cum s-a desfășurat ,,slujba”.

La două zile după înmormântare, prietenul meu, Michael, a venit să îmi povestească ceea ce s-a întâmplat, aducând cu el și un pachet. Mi-a spus că a participat la înmormântare, care a fost impresionantă. Atunci când se adună în ,,Casa cea Mare”, indienii se îmbracă fiecare cu veșmintele cele mai bune, în funcție de poziția pe care o ocupă fiecare în cadrul tribului. Ceremonia se desfășoară, desigur, în limba lor, și are ceva care ar aduce aminte de vechea rânduiala bizantină a înmormântării. La sfârșit a fost citit testamentul șefului de trib, toți fiind de față. În testament sunt amintiți cei cărora cel decedat le lasă lucrurile sale personale. Vladimir a murit la vârsta de 75 de ani și avea copii, nepoți și strănepoți. Fiecărui membru al familiei le-a lăsat câte ceva. La un moment dat, indianul care citea numele moștenitorilor, s-a oprit, neștiind să citească un nume – care, evident, nu era indian – pe care îl avea trecut pe foaia de hârtie din fața sa. A mai privit încă o dată, și-a pus ochelarii și a rostit destul de încurcat: Iánnis Chatzinikoláou. Michael, care se afla de față, a ridicat mâna și a mers de a luat pachetul pe care Vladimir îl lăsase pentru mine.

Când am deschis pachetul, am văzut ce avea înăuntru: o carte mică, Dumnezeiasca Liturghie, în limbile engleză și franceză, pe care eu i-o dăruisem cu mulți ani în urmă. Pe prima pagină scria ,,lu’ Iannis”, adică ,,lui Iannis”, iar dedesubt scria ,,Să ne revedem cu bine. Vladimir Natawe”. În acest fel a ținut să își ia la revedere de la mine. Scrisese această dedicație, probabil, cu puțin timp înainte de a muri, atunci când simțea că i se apropie sfârșitul. Vladimir scrisese ,,să ne revedem” înțelegând prin aceasta, revederea de dincolo”, în lumea celor drepți… Am rămas mut… Dar uimirea mea a fost și mai mare atunci când am deschis cartea. Peste textul englezesc, Vladimir tradusese Liturghia în limba Mohawk, limba poporului său…

Desigur, eu nu știu să citesc în limba Mohawk, dar păstrez cu sfințenie această traducere a Dumnezeieștii Liturghii ca pe o comoară de mare preț, și poate mă va învrednici bunul Dumnezeu ca, într-o bună zi, să o pot publica.

Astfel de povești de viață, nouă, oamenilor ,,moderni”, ni se par adevărate basme, fiindcă viața noastră este searbădă și lipsită de conținut. Și totuși, aceste povești sunt pline de lumina neapusă, sunt mărturii din lumea de astăzi a unei binecuvântate ,,nebunii” ce frământă plămada credinței de la un capăt al pământului la celălalt, de la mica bisericuță de pe vreo insulă din Marea Egee, și până la rezervațiile de indieni din America.

,,Să ne revedem cu bine, Vladimir… Karamazov!”.

Sursa: Iannis Chatzinikoláu, Trecerea unui indian la Ortodoxie, revista ,,Synaxi”.